Sângele martirilor, sămânța creștinismului.

— Tertulian

Probabil v-ați gândit vreodată de ce creștinismul a câștigat acum 2000 de ani într-o lume politeistă, unde o mână de oameni au călătorit de-a lungul Europei și a lumii pentru a propovădui ceva nou care nu avea credibilitate. Să fim sinceri, să vină acum cineva și să ne vorbească despre o nouă religie… cu siguranță nu l-am crede.

Și totuși, cum de a câștigat?

Această întrebare a început să mă frământe de anul trecut, de când mă pregăteam pentru Olimpiada de Istorie a Bisericii Ortodoxe Române. O întrebare care a prins rădăcini în mine. Da, învățam despre cum acesta s-a extins pe teritoriul Daciei, cum a fost continuată succesiunea apostolică prin episcopi și preoți locali, cum s-au creat primele formațiuni bisericești nord-dunărene, dar o întrebare s-a accentuat și mai mult:

„Cum au putut 13 apostoli (Pavel e considerat apostol) să răspândească în tot Imperiul Roman o învățătură monoteistă, într-o lume politeistă? Care a fost secretul?”.

Da, putem spune că a lucrat Sf. Duh prin Sfinții Apostoli sau că „adevărul Domnului trebuia să triumfe”. Categoric, și acesta este un răspuns, însă cum creștinismul este o împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu, fără anumite elemente și contexte istorice nu s-ar fi ajuns la ceea ce cunoaștem. Putem spune că ucenicii au avut o oarecare „strategie”, o strategie care nu a fost gândită dinainte de ei, dar care a format viitoarea religie a Imperiului Roman. Astfel, vom analiza câteva aspecte găsite care să demonstreze triumful creștinismului în fața monoteismului. Sunt mai multe teorii și ipoteze, însă vreau să o prezint pe cea mai credibilă pentru mine…

„Ἐν ἀρχῇ ἦν ὁ λόγος”

Pentru a putea înțelege acest fenomen trebuie să cunoaștem situația istorică de acum 2000 de ani din Ierusalim. După marea minune a Pogorârii Sf. Duh peste cei 12 ucenici și întemeierea Bisericii, așa cum ne prezintă cartea Faptele Apostolilor, prietenii Mântuitorului au plecat în lume pentru a putea împlini porunca Învățătorului lor: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le…” (Matei 28,19). Marele istoric Eusebiu de Cezareea, un episcop din Palestina, surprinde în operele sale metoda de împărțire a zonelor unde cei 12 apostoli vor propovădui Adevărul, astfel Sf. Ap. Andrei și Sf. Filip ajungând și la noi în zona Dobrogei de astăzi.

Ok, s-au împrăștiat ucenicii pe toată suprafața pământului, însă cum au reușit să realizeze o minune care greu s-ar mai repeta în zilele noastre. De ce a învins creștinismul într-o lume politeistă?

Voi prezenta câteva puncte majore:

1. Crearea unui prim canon biblic

După dezvoltarea unei mici comunități creștine locale, au început să apară anumite scrieri istorice sau de învățătură, de la diferiți creștini, unele fiind doar invenții. Pentru a clarifica care sunt sau nu cărțile „canonice”, Marcian de Sinope, un adept al lui Pavel, a creat primul canon biblic pentru a se păstra credința dreaptă. Această idee nu a fost practicată timp îndelungat, dar a reprezentat un catalizator în dezvoltarea canonicității Noului Testament și a fost benefică prin încercarea timpurie de a păstra credința nealterată, căutându-se un model de urmat.

2. Pavel – teoriticianul creștinismului

Dacă Mântuitorul este „inițiatorul” creștinismului, Pavel este teoriticianul acestuia, care a luat în serios universalitatea propovăduirii creștinismului. De ce zic asta? Foarte simplu.

El este omul care a mers prin toată Europa de Sud, cel care se întreținea din construirea corturilor pentru a obține o sursă financiară în propovăduirea credinței.

Omul care a înțeles că trebuie să păstreze legătura prin scrisori cu comunitățile în care L-a adus pe Hristos.

Omul, care prin conținutul epistolelor sale, a redat cel mai bine clarificări din problemele teologice, punând astfel bazele primelor formulări teologice, înainte de anul 50, referitoare la Biserică, viața viitoare și viața creștinului în familie.

Omul care a avut unii dintre cei mai importanți ucenici, precum Sfântul Apostol Luca. Omul care s-a confruntat cu Petru din cauza dorinței vechilor obiceiuri iudaice și nedespărțirii acestora de creștinism.

Toate acestea vin de la un om pe care îl huleau creștinii, fiind martor omorârii Sf. Arhidiacon Ștefan… Sintetizând etapele dezvoltării creștinismului, descoperim că Pavel ar fi una dintre cele mai importante.

3. Ierarhia bisericească

În „fișa postului”, cum am zice noi acum, apostolii, pe lângă propovăduire și împărtășirea Sf. Botez în zonele prin care treceau, ei hirotoneau episcopi și preoți, care, la rândul lor, înmulțeau, destul de încet, numărul adepților lui Iisus Hristos. Noii episcopi, la rândul lor, hirotoneau preoți, astfel clădindu-se o nouă comunitate creștină. Un lucru trebuie amintit: istoria ne dezvăluie că în Imperiul Roman diferiți „sclavi” erau mutați dintr-o zonă în alta pentru populare sau rezolvarea unor interese administrative. Această acțiune face probabil ca printre cei „trimiși” să fi existat preoți și episcopi care să propovăduiască credința în zona în care erau exportați.

4. Martirii – „Followship”

O profesoară de psihologie din Occident a inventat un nou termen pentru coorporații numit „followship”, ce s-ar traduce ca un fel de „adepți”. Ea dorea să arate că pentru a avea o afacere de succes trebuie să existe un grup de angajați, care să se dedice aproape în totalitate afacerii pentru a putea evolua și a se afirma, lucru care să se întâmple mai apoi, întru cadru mai mare, și între cumpărători. Putem spune că în creștinism s-a întâmplat încă din primele secole, întărindu-se „zidurile Bisericii”și oferind mult mai multă credibilitate religiei. Tot această profesoară afirmă că există patru etape în fenomenul „followship”, ultima fiind „diehard”, un fel de sacrificiu până aproape de moarte a angajaților pentru firma respectivă.

Acest lucru s-a văzut categoric în perioada persecuțiilor. Chiar dacă nu au existat în tot teritoriul Imperiului Roman, mai mult în perioada împăratului Dioclețian, acești martiri au întărit bazele Bisericii lui Hristos prin exemplul lor, fenomen care nu s-a mai văzut la alte culte până atunci.

5. Părinții Apostolici

Un alt punct major, care se leagă de cel al martiriului, este importanța Părinților Apostolici. Cei care poartă această denumire sunt scriitori bisericești care au trăit în timpul apostolilor și care au apărat Biserica prin scrierile lor. Avem exemple de mari apologeți precum: Origen, Tertulian, Sf. Iustin Martiru și Filosofu, Sf. Ciprian de Cathargina, care, pe lângă scrierile lor în care problematizau anumite frământări teologice, au murit ca mucenici.

6. Exclusivitate și prozelitism

Un renumit profesor din cadrul Universității Nord Carolina din SUA, Bart Ehrman, are o impresionantă lucrare numită „Triumph of Christianity” în care el găsește două mari diferențe care au făcut ca religia creștină să se remarce față de celelalte la acel moment: exclusivitatea și prozeletismul.

El suștine că acest concept de monoteism a fost întărit de creștinism, fiind o religie exclusivă în care nu puteai să te închini în același timp altei zeități. De aceea este celebra vorbă: „un creștin în plus, un păgân în minus.”

Da, puteți să îmi spuneți că și iudaismul este monoteism, aveți dreptate, însă, față de creștinism, în credința evreilor, pentru a intra în Legea Mozaică, aveai anumite etape dureroase și greu de împlinit, dacă ne gândim mai ales la circumcizia bărbaților.

7. Sf. Constantin cel Mare și unitatea credinței

După Pavel, cred că Sf. Constantin cel Mare este al treilea cel mai important om din istoria creștinismului, nu doar pentru „tolerarea” religiei creștine pe întreg Imperiu Roman, ci și datorită realizării credinței unitare prin Sinoadele Ecumenice.

Născut în Serbia și crescut în Germania, Sf. Constantin cel Mare ajunge să Îl cunoască pe Hristos printr-o minune, la fel ca și Pavel. După minunea dinaintea bătăliei cu împăratul Maxențiu, fiul împărătesei Elena oferă libertatea practicării creștinismului în Imperiul Roman. Dorind să afle exact „care-i treaba în creștinism” și observând o mică tulburare din punct de vedere dogmatic (al învățăturilor), el este inițiatorul Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, unde întărește învățătura de credință referitoare la Hristos, astfel, cel care ajută în mod definitoriu la dezvoltarea creștinismului și a popularității sale în rândul romanilor.

Aceste sunt cele 7 idei mari despre cum a învins creștinismul. Sunt sigur că sunt mult mai multe argumente și există diferite păreri, însă un lucru e cert, unde lucrează harul Sf. Duh se creează și contexte favorabile pentru aflarea Adevărului.

Majoritatea informaților au fost luate din cursul „Cum a învins creștinismul” din cadrul Fundației Paleologu și a cărții „Triumph of Chirstianity” de Bart Ehrman.