D’ale copiilor de preoți (3)

Atât la sat, cât și la oraș, preotul a fost și este una dintre cele mai importante persoane ale comunității. Energia pe care o oferă enoriașilor săi este limitată, se consumă, dar nu se termină niciodată. Una dintre cele mai rapide acumulatoare pe care le are la dispoziție este însăși familia, mai ales copiii acestuia. De aceea, mi-am propus ca în această serie numită „D’ale copiilor de preoți” să cunoaștem câteva mici baterii care se jertfesc asemenea părinților lor și prea puțină lume observă acest lucru.

Dimitrie Teofan Dascălu este student la Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași, coordonatorul corului „Theofania” și un băiat plin de entuziasm. Absolvind cu brio unul dintre cele mai bune licee din Botoșani, el a demonstrat că păstrarea principiilor și valorilor creștine într-o societate dezechilibrată este unul dintre cei mai importanți piloni ai educației.

• Cine este Dimitrie Teofan Dascălu?

Dascălu Teofan Dimitrie e un băiat cam ca oricare altul. E un tip puțin agitat, „zghihuit” cum îmi place să zic, prietenos și deschis.

• Tatăl tău a fost preot misionar în Copenhaga (Danemarca), iar acum este directorul Seminarului Teologic Ortodox din Botoșani. Cum este, după părerea ta, să trăiești într-o familie de preot?

Cred că e interesant să trăiești într-o astfel de familie. Viața e „mai altfel”, dar nu într-un sens rău. N-am să mint, oamenii au anumite așteptări de la familia unui preot, dar mai ales de la copii lui, ceea ce reprezintă pentru unii o „presiune”. E frumos să ai o astfel de familie, și mă simt onorat că am avut șansa să cresc într-un astfel de cadru.

• Te-ai gândit vreodată să calci pe urmele tatălui tău?

Pf, da, normal și nu doar odată. Cred că mai ales băieții de preot se găsesc în situația în care se imaginează pășind pe urmele tatălui. Totuși sunt de părere că îți trebuie mult har pentru a sluji lui Dumnezeu ca preot, har pe care (încă) nu l-am găsit în mine.

• Ai avut vreodată divergențe referitoare la faptul că ești „băiat de preot” sau au existat prejudecăți la adresa ta din pricina acestui fapt? Dacă da, cum ai trecut peste ele?

Au fost câteva prejudecăți pe care le-am auzit, din păcate nu într-un mod direct, despre „familia mea de preot în care am crescut”. Spun din păcate, pentru că oamenii care gândesc într-un anumit fel de multe ori se feresc să își exprime direct ideile, arătând astfel că nu sunt deschiși să afle, dacă vrei, adevărul despre cum e să trăiești într-o familie de preot. Totuși, societatea de azi nu mai vede atât de diferit sau „special” faptul că ești dintr-o astfel de familie. Mai des au fost niște păreri/discuții legate de tata și de familie când eram mai mic, dar pe măsură ce am crescut, oamenii au început să nu mai vadă asta ca ceva „diferit”.

• Ai participat la câteva ediții a Întâlnirii Internaționale a Tinerilor Ortodocși (ITO). După tine, cum crezi că ar trebui să fie un tânăr ortodox în anul 2020?

Cred că un tânăr ortodox ar trebui sa fie foarte puternic și să aibă încredere în ceea ce crede. Să aibă răbdare să asculte și să fie deschis la absolut tot ce este în jurul lui. Cred că noi, tinerii, trebuie să dăm la o parte preconcepțiile și gândurile de genul „oamenii credincioși sunt habotnici” și să facem așa încât să prezentăm Ortodoxia celor care nu au cunoscut-o, sau care nu vor să o cunoască de teama habotniciei care planează deasupra conceptului de „tânăr creștin” (ortodox, în cazul nostru).

• 

• 

• Care este cel mai mare vis al lui Teofan Dimitrie Dascălu?

Cel mai mare vis este să devin un om plăcut atât lui Dumnezeu, cât și oamenilor. După părerea mea, asta e cea mai mare împlinire la care cred că poți aspira…

• Știu că ești pasionat de muzică. Pe lângă concursurile la care ai participat, ai înființat un cor numit „Theofania”. Care este povestea și scopul acestui cor?

Acest cor a venit ca o încercare de coagulare a unui grup de oameni, extraordinar de talentați, cu dragoste de muzică și Dumnezeu, în jurul unor valori și credințe. Nu am găsit în oraș un grup de tineri care să îmbine aceste două lucruri într-un mod atractiv și plăcut, ceea ce m-a făcut să „iau inițiativa” dacă aș putea să spun așa. Cât despre scopul acestui cor, să zicem că e o modalitate a noastră, a membrilor, să îi bucurăm atât pe cei din jurul nostru, cât și pe Dumnezeu, prin darurile pe care le-am primit de sus, mulțumind totdeauna pentru toate câte le-am primit. Cred că cântarea e o formă de rugăciune puternică și frumosă de care e păcat să nu profităm pentru a ne liniști și a „comunica” cu Dumnezeu.

• Ai fost admis la facultatea de medicină din Iași. Felicitări! Cum crezi că se poate mărturisi credința creștină în spitale?

Mulțumesc! Cred că cel mai frumos și corect mod prin care ai putea să îți mărturisești credință e prin puterea exemplului. Sunt total în dezacord cu ideea de „convertire” a oamenilor, pentru că nu e calea iubirii atunci când oamenii nu sunt deschiși la cunoașterea lui Dumnezeu. Pot să vorbesc momentan din experiența mamei mele și să spun că cel mai bun mod de a mărturisi credința în spital e prin respectarea cuvintelor Mântuitorului: „să îți iubești aproapele ca pe tine însuți”.

• Ce crezi că ai moștenit/învățat de la tatăl tău?

Am învățat foarte multe și sper că tot pe atâtea (cel puțin) de acum încolo :). Cât despre moștenit, cred că „i-am furat” dragostea de ascultat și vorbit cu cei din jurul meu. Cine îl știe pe tata, știe că e „bun de gură” și tare mult mi-aș dori să pot ajunge la un moment dat ca el.

• Care este una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le ai alături de tatăl tău?

Am multe amintiri frumoase alături de tatăl meu, legate de biserică și nu numai. Sincer, nu cred că aș putea alege una anume să o istorisesc. 🙂

• Care sunt cele 3 cărți fundamentale, în viziunea ta, pe care le-ai recomanda unui tânăr în plină formare?  

Am terminat recent „Cele 40 de legi ale iubirii” de Elif Shafak și cred că e una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit vreodată. Profunzimea în care merge autoarea în analiza iubirii este extraordinar de frumoasă și interesantă de descoperit. Aș mai recomanda „La răsărit de Eden” de John Steinbeck și de ce nu, „Oscar și Tanti Roz” de Eric-Emmanuel Schmitt, tocmai pentru că nu trebuie să căutam îndrumări neapărat în lucruri extraordinar de complexe când putem să le găsim în cărți atât de frumoase și simple, pline de idei cu mare încărcătură morală și spirituală.