Trebuie să vă spun o poveste

Trebuie să vă spun o poveste:

Un sat, pierdut pe coasta Danemarcei, înconjurat de o singurătate imensă și de misterul mării. Centrul vieții lui: religia… Un pastor sever îi învăța drumul către cer: toate plăcerile pământești trebuiau abandonate. Această lecție a fost scrisă tăcut peste tot: în privirea lor, în vocile lor, în zâmbetul lor, în hainele lor, în mâncarea lor.

Pastorul avea două fete. Erau frumoase. Mulți bărbați veneau de departe doar ca să le vadă. Și mulți s-au îndrăgostit de ele… Dar fără speranțe. Odată, a venit un tânăr ofițer de armată. Dar tatăl a zis „Nu! Ea este mâna mea dreaptă în lucrarea lui Dumnezeu. Cum s-o las să plece?” Apoi, un cântăreț de operă care venise tocmai de la Paris și dorea să se căsătorească cu cea de-a doua fiică. Dar tatăl a spus: „Nu! Ea este mâna mea stângă în lucrarea lui Dumnezeu. Cum să o las să plece?”

Au trecut mult timp. Timpul și-a făcut datoria. Pastorul a murit. Oamenii au îmbătrânit, asemenea cele două fiice. Dar satul nu s-a schimbat. Aceeași ochi, aceleași voci, aceleași haine, aceleași zâmbete, aceeași mâncare. Dar nu, ceva s-a schimbat totuși. Au devenit toate mai amare. Acum resentimentul și ura domneau la tot pasul.

Era o noapte ploioasă. Vântul bătea sălbatic pe ulițele goale. O umbră se mișca în întuneric. O femeie. O străină. A bătut la ușa casei vechi unde locuiau cele două fete. „Cine poate fi la ora asta?”, au întrebat ele. Au deschis ușa. Femeia le-a înmânat o scrisoare. Din Franța. Semnată de cântărețul de operă. Spunea o poveste. Fusese revoluție. Soțul și fiul acelei femei fuseseră omorâți. Propria ei viață era în pericol. Avea nevoie de un loc în care să se ascundă. Și i-a venit în minte satul și casa lor. Puteau s-o primească? Era o bucătăreasă bună…

„Dar suntem săraci”, au spus. „Nu vă putem plăti.”

„Nu voi lucra pentru bani”, a răspuns Babette. Acesta era numele ei.

Și astfel Babette a rămas… A învățat să gătească mâncarea pe care obișnuiau s-o mănânce sătenii: pâine, pește, lapte și combinațiile lor posibile. Timp de paisprezece ani și-a făcut cu credincioșie datoria.

Dar nu-și uitase țara. Mai avea o singură legătură, o foarte improbabilă legătură, o legătură aproape imperceptibilă: în fiecare an, un prieten obișnuia să-i cumpere un bilet de loterie…

A sosit și sorocul sărbătoririi centenarului nașterii pastorului. Comunitatea s-a gândit că o masă frugală ar fi suficientă. Mesele sunt frugale și în cer, aici servindu-se doar lucruri spirituale.

S-a întâmplat ca într-o zi, pe când Babette își vedea de muncă în bucătărie, să sosească poșta: o scrisoare pentru ea. Cele două fiice ale pastorului i-au adus scrisoarea și stăteau uitându-se la ea. După câteva secunde, Babette le-a arătat ce i-a adus scrisoarea: un cec. Câștigase loteria. Și într-o fracțiune de secundă cele două surori și-au dat seama că au pierdut-o pe Babette. Vor fi din nou singure…

„Nu v-am cerut niciodată nimic”, a spus Babette. „Aceasta va fi prima mea cerere. Vreau să pregătesc masa pentru sărbătorirea centenarului tatălui vostru în stil franțuzesc…”

Și fiindcă prima și ultima dorință a cuiva pe cale de a pleca nu se refuză, au acceptat.

De-a lungul tuturor acelor ani de hrană cerească Babette nu își uitase visele. Se pare că în timpul ultimilor paisprezece ani Babette mâncase un fel de mâncare ce nu se putea găsi în sat: o mâncare absentă, visele ei. Un alt fel de foc ardea înăuntrul trupului ei. Și acum sosise clipa: visele ei vor deveni realitate.

Materiile neprelucrate pentru masă trebuiau aduse de departe.

A călătorit până într-un oraș îndepărtat pentru a face comenzile.

Acum putea; prin har. Avea bani, avea putere.. În trecut își spunea: „Asta e…”; dar acum putea spune: „Dar asta va fi.” Visele ei erau pe care să se adeverească.

Întregul sat s-a oprit să vadă cu mirare procesiunea care mărșăluia pe străzi, purtând lucrurile venite de pe tărâmuri necunoscute: cutii de toate felurile, păsări în colivii și chiar o gigantică broască țestoasă vie. Și știau că nu vor mânca mâncarea lor obișnuită…

Surorile erau speriate. Avea să fie mâncarea aceasta o răsturnare a tot ceea ce crezuseră până acum? În noaptea aceea una dintre ele a avut un coșmar: Babette era o vrăjitoare și ceea ce avea ea pentru ele în cămară era sabatul unei vrăjitoare, o orgie drăcească spre osândirea sufletelor lor. Surorile au strâns comunitatea și i-au împărtășit temerile lor. S-a găsit o soluție. Vor merge la masă și vor mânca tot. Dar, au jurat, nu se vor bucura de gustul nici unei mâncări.

Vor înșela diavolul.

A sosit și ziua cea mare. Focul ardea în bucătărie ca niciodată înainte. Babette se învârtea ca o vrăjitoare, știind exact ce avea de făcut. Fața îi strălucea.

A fost pusă masa.

O față de masă albă, de in, veselă de import, sfeșnice de argint, pahare de cristal. Musafirii au început să sosească. Printre ei, o surpriză, ofițerul de armată de demult, acum general: venise să-și viziteze o mătușă bătrână. Era singurul care ignora jurământul de a nu găsi plăcere în mâncare.

Și banchetul a început.

Vinurile au fost urmate de tot felul de mâncături excelente. Generalul și-a arătat încântarea. Musafirii i-au răspuns vorbind despre toate cele monotone din zonă. Apoi, cea mai grozavă mâncare dintre toate: prepelițe…

„Imposibil”, a spus generalul. „Acest fel se servește doar într-un singur restaurant din Paris. Îmi amintesc.. am fost odată invitat… Când mi-a fost servit felul acesta…”

Dar pe măsură ce mâncau, avea loc o metamorfoză. Magia mâncării era mai puternică decât ideile pe care le aveau în minte. Și încetul cu încetul, în tăcere, o transmutație s-a săvârșit în trupurile lor. Ochii, vocile, cuvintele și gesturile s-au umplut de bunătate și bucurie.

Și s-au întors la copilărie. Când au părăsit casa, băteau din palme într-un cerc mare și cântau cântece de demult…

Cele două surori nu puteau crede minuni. Au năvălit la bucătărie pentru a-i spune lui Babette cât de mult le va lipsi.

„Vă voi lipsi?”, a replicat ea. „Dar n-am de gând să plec…”

„Dar acum ești bogată.”, au spus surorile.

„Nu”, a spus Babette. „Am cheltuit totul pentru ospăț. Banii pe care i-am cheltuit fac într-adevăr prețul unei mese pentru treisprezece clienți în restaurantul în care am lucrat, în Paris…”

Sărmana Babette… Timp de paisprezece ani a gătit și a mâncat doar combinații de pește, făină și lapte. Trăia împreună cu sătenii. Arăta ca una de-a lor. Cu o singură diferență: nu uitase.

Nu trăim doar cu pâine, ci din cuvintele care conțin amintirea unei fericiri trecute, amintire care rămâne în ființa noastră și de la strămoșii noștri.

Acest lucru îmi amintește de o Persoană, Care ne-a arătat că… suntem ceea ce mâncăm.

Avem și noi în viață o Barbette. Cam de 2000 de ani.

Povestea preluată după filmul „Babette’s Feast”.