D’ale copiilor de preoți (1)

Atât la sat, cât și la oraș, preotul a fost și este una dintre cele mai importante persoane ale comunității. Energia pe care o oferă enoriașilor săi este limitată, se consumă, dar nu se termină niciodată. Una dintre cele mai rapide acumulatoare pe care le are la dispoziție este însăși familia, mai ales copiii acestuia. De aceea, mi-am propus ca în această serie numită „D’ale copiilor de preoți” să cunoaștem câteva mici baterii care se jertfesc asemenea părinților lor și prea puțină lume observă acest lucru.

• Cum e să ai un tată preot?

Să ai un tată preot este un dar de la Dumnezeu. Nu m-am îndoit niciodată de asta, cu toate că noi, copiii de preoți, suntem de multe ori puși la încercare atât prin ispite duhovnicești, cât și prin oamenii pe care îi întâlnim în societate. Știu, însă, că Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce și că prin biruirea ispitei ne lucrăm mântuirea. Toate sunt mici când le compari cu emoția pe care o trăiești știind că în mâinile tatălui tău stă Harul Duhului Sfânt, emoție ruptă din Rai, de care de multe ori nu mă simt vrednică.

• Ce îți place (sau nu) la acest stil de viață?

Nu cred că se poate numi “stil de viață”, pentru că nu toate familiile sunt la fel… Dumnezeu nu a trimis un “decalog” special familiilor de preoți – nu suntem chemați să căutăm Adevărul mai mult decât este chemat un om de rând, de exemplu. Dacă te referi la viața duhovnicească, participarea la Sfânta Liturghie este necesară oricărui creștin, rugăciunea de asemenea. Lucrarea virtuții, iubirea aproapelui – la asta suntem chemați. Cunosc familii de medici cu o viață duhovnicească mult mai profundă decât a multor familii de preoți, la fel cum cunosc familii de preoți ale căror praguri, călcându-le, Îl simți pe Dumnezeu vibrând în fiecare colț. Poate, creștinismul ar putea fi numit “stil de viață”, însă eu prefer să o numesc căutare a Adevărului. Nu, Grigorie, nu am găsit ceva care să nu-mi placă la a fi creștin. Cum să nu-mi placă ceea ce iubesc?!

• Cum erai percepută de ceilalți prieteni ai tăi?

Te îndrum să-i întrebi pe ei, mila lui Dumnezeu, eu nu i-am întrebat niciodată. :)) Dar când vorbim despre prieteni, prietenii îți sunt prieteni și atât.. Nu cred că cineva își alege prietenii spunând „Vreau să am o prietenă care să fie fată de preot și să o cheme Alexandra. Aa, uite – îndeplinești toate criteriile!” Prietenia se întâmplă, prietenia nu lasă loc de percepții, ci de certitudini. Singurul lucru de care cu adevărat nu vreau să se îndoiască prietenii mei este că le voi fi mereu alături la nevoie, fizic, dar mai ales prin rugăciune.

• Te-ai simțit vreodată presată prin faptul că tatăl tău este preot?

Au fost momente de-a lungul vieții când știam că făcusem ceva greșit și îmi răsuna asta în minte: „Tatăl tău este preot, uite ce exemplu dai, trebuie să fii mai atentă!”. Însă mi-am dat seama mai târziu că la fel aș putea spune “Tatăl tău este Dumnezeu, uite ce exemplu dai, trebuia să fii mai atentă!” Nu faptul că tata este preot e ceea ce provoacă presiune, ci păcatul este acela care o provoacă. Iar dacă au fost momente când mi-am spus „nu pot face asta, tata este preot, nu vreau să-i aduc rușine” știu sigur că în sinea mea nu-mi doream cu adevărat să fac acel lucru, ci era doar o tentație de moment și îi sunt recunoscătoare Maicii Domnului că mi-a dat înțelepciune.

• Ce momente plăcute ai trăit alături de tatăl tău?

O să-ți vorbesc despre două momente frumoase alături de tata în ipostaza de preot, care îmi înfloresc inima de fiecare dată când iau parte la ele: momentul din fiecare duminică, în care tata, îmbrăcat în veșmânt, iese pentru a citi Evanghelia zilei și momentul în care, în noaptea Învierii, iese din Sfântul Altar zicând “Veniți de primiți lumină!”. Simți o căldură sufletească adâncă privind și știind că cel dinaintea ta, părintele, este cu adevărat tatăl tău.

• Ai simțit vreodată că oamenii au prejudecăți la adresa ta doar că ești copil de preot? (De ce?)

Sunt oameni și oameni… Dar pentru rugăciunile Maicii Domnului am înțeles că indiferent dacă le pun la suflet sau nu, prejudecățile oricum există. Sunt oameni care așteaptă din partea ta să fii sfânt din prima, uitând că noi la rândul nostru suntem oameni, uitând că omida are nevoie de timp pentru a deveni fluture. Dar le mulțumesc din inimă, așa îmi dau seama mai ușor unde greșesc și ce ar trebui să îndrept la mine, fără a mă lăsa copleșită de deznădejde.

• Cum e să te cunoască toată lumea din comunitate?

M-ar bucura mult mai mult să-L cunoască pe Dumnezeu în loc să mă cunoască pe mine. E singurul despre care știi că nu te va dezamăgi.

• Ai avut momente de gelozie cu privire la absența tatălui tău din cauza meseriei?

Tatăl meu a fost prezent întotdeauna când am avut cu adevărat nevoie să fie prezent. Restul sunt copilării.

• Cum crezi că sunt percepuți copiii de preot în general?

Nu știu cum sunt percepuți de societate…Dar mi-ar plăcea să cred că sunt percepuți ca pe un “aproape”. În schimb, e mult mai importantă auto-percepția, pentru că atunci când ești conștient de crucea pe care o duci și de iubirea lui Dumnezeu, nu-ți dorești altceva decât să fii un bun creștin. Sunt o mulțime de copii de preoți care, deși sunt din aceeași breaslă și împart aceeași cruce, se judecă unul pe altul mai tare decât ar face-o copiii obișnuiți. Creștin nu ești atunci când ești “botezat”, ci devii prin dăruirea sinelui tău lui Hristos și aproapelui, prin lucrarea virtuții, prin rugăciune, prin participarea la Sfânta Liturghie. Privind altfel, creștin devii prin dragoste, pentru că nu ai fi atât de receptiv cu Dumnezeu dacă nu L-ai iubi, dar în aceeași măsură, nu L-ai iubi pe Dumnezeu dacă nu ai fi receptiv la chemarea Lui. Să fii copil de preot nu implică nimic, nu ești obligat să fii într-un anumit fel doar fiindcă părinții tăi ți-au oferit o anumită educație. Să fii un bun creștin, însă, implică. Și ce implică în mod deosebit? Asumarea. Asumarea credinței tale, a păcatului tău, asumarea că ești dator să ierți și să iubești. Percepția oamenilor este una, iar eu personal nu o consider a fi cea importantă, pentru că este influențabilă. Mai importantă este percepția copiiilor de preoți față de ei înșiși.

• Te-au deranjat vreodată afirmațiile negative referitoare la meseria tatălui tău?

Vor există iude și farisei oriunde. Noi să ne rugăm pentru ei.

• Ce moment din viață ai vrea să se repete?

Câteodată mă simt atât de ponegrită de păcatele mele încât simt că aș mai avea nevoie de un al doilea Botez.. Cu toate astea, Taina Sfintei Spovedanii e ca o mângâiere și așa că singurul moment pe care l-am trăit și îmi doresc să-l retrăiesc în continuare este primirea Sfintei Împărtășanii. Așa rămânem în Hristos și El întru noi.

Întrebările bonus pentru Alexandra:

• Cum e să ai o familie atât de numeroasă?

Este cea mai mare binecuvântare să știi că oricând vei ajunge acasă vor fi niște brațe, mai mari sau mai mici, care te vor covârși într-o mare de iubire. Să ajungi și să strigi “Sărut mâna!” și să fie acolo un glas care să-ți răspundă. Mă înspăimântă indiferența mea în anumite momente, modul cum nu prețuiesc aceste clipe la valoarea lor…

• Pasiunile tale au fost influențate de către pasiunile tatălui tău/familiei tale?

Da, este o influență, ceva ereditar, dar în aceeași măsură și un talant de la Dumnezeu. Dexteritatea mea în a compune în momentele de inspirație, fie versuri, fie muzică a fost influențată de ceilalți din jurul meu. Unul dintre frații mei cântă muzică populară, tata cântă la chitară și are o voce deosebită. Cu toții avem ureche muzicală, mai mult sau mai puțin, și este minunat cum ni se îmbină vocile atunci când cântăm împreună!