Lucruri bune de știut

Featured

Cum a învins creștinismul?

Sângele martirilor, sămânța creștinismului.
— Tertulian

Probabil v-ați gândit vreodată de ce creștinismul a câștigat acum 2000 de ani într-o lume politeistă, unde o mână de oameni au călătorit de-a lungul Europei și a lumii pentru a propovădui ceva nou care nu avea credibilitate. Să fim sinceri, să vină acum cineva și să ne vorbească despre o nouă religie… cu siguranță nu l-am crede.

Și totuși, cum de a câștigat?

Această întrebare a început să mă frământe de anul trecut, de când mă pregăteam pentru Olimpiada de Istorie a Bisericii Ortodoxe Române. O întrebare care a prins rădăcini în mine. Da, învățam despre cum acesta s-a extins pe teritoriul Daciei, cum a fost continuată succesiunea apostolică prin episcopi și preoți locali, cum s-au creat primele formațiuni bisericești nord-dunărene, dar o întrebare s-a accentuat și mai mult:

„Cum au putut 13 apostoli (Pavel e considerat apostol) să răspândească în tot Imperiul Roman o învățătură monoteistă, într-o lume politeistă? Care a fost secretul?”.

Da, putem spune că a lucrat Sf. Duh prin Sfinții Apostoli sau că „adevărul Domnului trebuia să triumfe”. Categoric, și acesta este un răspuns, însă cum creștinismul este o împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu, fără anumite elemente și contexte istorice nu s-ar fi ajuns la ceea ce cunoaștem. Putem spune că ucenicii au avut o oarecare „strategie”, o strategie care nu a fost gândită dinainte de ei, dar care a format viitoarea religie a Imperiului Roman. Astfel, vom analiza câteva aspecte găsite care să demonstreze triumful creștinismului în fața monoteismului. Sunt mai multe teorii și ipoteze, însă vreau să o prezint pe cea mai credibilă pentru mine…

„Ἐν ἀρχῇ ἦν ὁ λόγος”

Pentru a putea înțelege acest fenomen trebuie să cunoaștem situația istorică de acum 2000 de ani din Ierusalim. După marea minune a Pogorârii Sf. Duh peste cei 12 ucenici și întemeierea Bisericii, așa cum ne prezintă cartea Faptele Apostolilor, prietenii Mântuitorului au plecat în lume pentru a putea împlini porunca Învățătorului lor: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le…” (Matei 28,19). Marele istoric Eusebiu de Cezareea, un episcop din Palestina, surprinde în operele sale metoda de împărțire a zonelor unde cei 12 apostoli vor propovădui Adevărul, astfel Sf. Ap. Andrei și Sf. Filip ajungând și la noi în zona Dobrogei de astăzi.

Ok, s-au împrăștiat ucenicii pe toată suprafața pământului, însă cum au reușit să realizeze o minune care greu s-ar mai repeta în zilele noastre. De ce a învins creștinismul într-o lume politeistă?

Voi prezenta câteva puncte majore:

Crearea unui prim canon biblic

După dezvoltarea unei mici comunități creștine locale, au început să apară anumite scrieri istorice sau de învățătură, de la diferiți creștini, unele fiind doar invenții. Pentru a clarifica care sunt sau nu cărțile „canonice”, Marcian de Sinope, un adept al lui Pavel, a creat primul canon biblic pentru a se păstra credința dreaptă. Această idee nu a fost practicată timp îndelungat, dar a reprezentat un catalizator în dezvoltarea canonicității Noului Testament și a fost benefică prin încercarea timpurie de a păstra credința nealterată, căutându-se un model de urmat.

Pavel – teoriticianul creștinismului

Dacă Mântuitorul este „inițiatorul” creștinismului, Pavel este teoriticianul acestuia, care a luat în serios universalitatea propovăduirii creștinismului. De ce zic asta? Foarte simplu.

El este omul care a mers prin toată Europa de Sud, cel care se întreținea din construirea corturilor pentru a obține o sursă financiară în propovăduirea credinței.

Omul care a înțeles că trebuie să păstreze legătura prin scrisori cu comunitățile în care L-a adus pe Hristos.

Omul, care prin conținutul epistolelor sale, a redat cel mai bine clarificări din problemele teologice, punând astfel bazele primelor formulări teologice, înainte de anul 50, referitoare la Biserică, viața viitoare și viața creștinului în familie.

Omul care a avut unii dintre cei mai importanți ucenici, precum Sfântul Apostol Luca. Omul care s-a confruntat cu Petru din cauza dorinței vechilor obiceiuri iudaice și nedespărțirii acestora de creștinism.

Toate acestea vin de la un om pe care îl huleau creștinii, fiind martor omorârii Sf. Arhidiacon Ștefan… Sintetizând etapele dezvoltării creștinismului, descoperim că Pavel ar fi una dintre cele mai importante.

Ierarhia bisericească

În „fișa postului”, cum am zice noi acum, apostolii, pe lângă propovăduire și împărtășirea Sf. Botez în zonele prin care treceau, ei hirotoneau episcopi și preoți, care, la rândul lor, înmulțeau, destul de încet, numărul adepților lui Iisus Hristos. Noii episcopi, la rândul lor, hirotoneau preoți, astfel clădindu-se o nouă comunitate creștină. Un lucru trebuie amintit: istoria ne dezvăluie că în Imperiul Roman diferiți „sclavi” erau mutați dintr-o zonă în alta pentru populare sau rezolvarea unor interese administrative. Această acțiune face probabil ca printre cei „trimiși” să fi existat preoți și episcopi care să propovăduiască credința în zona în care erau exportați.

Martirii – „Followship”

O profesoară de psihologie din Occident a inventat un nou termen pentru coorporații numit „followship”, ce s-ar traduce ca un fel de „adepți”. Ea dorea să arate că pentru a avea o afacere de succes trebuie să existe un grup de angajați, care să se dedice aproape în totalitate afacerii pentru a putea evolua și a se afirma, lucru care să se întâmple mai apoi, întru cadru mai mare, și între cumpărători. Putem spune că în creștinism s-a întâmplat încă din primele secole, întărindu-se „zidurile Bisericii”și oferind mult mai multă credibilitate religiei. Tot această profesoară afirmă că există patru etape în fenomenul „followship”, ultima fiind „diehard”, un fel de sacrificiu până aproape de moarte a angajaților pentru firma respectivă.

Acest lucru s-a văzut categoric în perioada persecuțiilor. Chiar dacă nu au existat în tot teritoriul Imperiului Roman, mai mult în perioada împăratului Dioclețian, acești martiri au întărit bazele Bisericii lui Hristos prin exemplul lor, fenomen care nu s-a mai văzut la alte culte până atunci.

Părinții Apostolici

Un alt punct major, care se leagă de cel al martiriului, este importanța Părinților Apostolici. Cei care poartă această denumire sunt scriitori bisericești care au trăit în timpul apostolilor și care au apărat Biserica prin scrierile lor. Avem exemple de mari apologeți precum: Origen, Tertulian, Sf. Iustin Martiru și Filosofu, Sf. Ciprian de Cathargina, care, pe lângă scrierile lor în care problematizau anumite frământări teologice, au murit ca mucenici.

Exclusivitate și prozelitism

Un renumit profesor din cadrul Universității Nord Carolina din SUA, Bart Ehrman, are o impresionantă lucrare numită „Triumph of Christianity” în care el găsește două mari diferențe care au făcut ca religia creștină să se remarce față de celelalte la acel moment: exclusivitatea și prozeletismul.

El suștine că acest concept de monoteism a fost întărit de creștinism, fiind o religie exclusivă în care nu puteai să te închini în același timp altei zeități. De aceea este celebra vorbă: „un creștin în plus, un păgân în minus.”

Da, puteți să îmi spuneți că și iudaismul este monoteism, aveți dreptate, însă, față de creștinism, în credința evreilor, pentru a intra în Legea Mozaică, aveai anumite etape dureroase și greu de împlinit, dacă ne gândim mai ales la circumcizia bărbaților.

Sf. Constantin cel Mare și unitatea credinței

După Pavel, cred că Sf. Constantin cel Mare este al treilea cel mai important om din istoria creștinismului, nu doar pentru „tolerarea” religiei creștine pe întreg Imperiu Roman, ci și datorită realizării credinței unitare prin Sinoadele Ecumenice.

Născut în Serbia și crescut în Germania, Sf. Constantin cel Mare ajunge să Îl cunoască pe Hristos printr-o minune, la fel ca și Pavel. După minunea dinaintea bătăliei cu împăratul Maxențiu, fiul împărătesei Elena oferă libertatea practicării creștinismului în Imperiul Roman. Dorind să afle exact „care-i treaba în creștinism” și observând o mică tulburare din punct de vedere dogmatic (al învățăturilor), el este inițiatorul Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, unde întărește învățătura de credință referitoare la Hristos, astfel, cel care ajută în mod definitoriu la dezvoltarea creștinismului și a popularității sale în rândul romanilor.

Aceste sunt cele 7 idei mari despre cum a învins creștinismul. Sunt sigur că sunt mult mai multe argumente și există diferite păreri, însă un lucru e cert, unde lucrează harul Sf. Duh se creează și contexte favorabile pentru aflarea Adevărului.

Majoritatea informaților au fost luate din cursul „Cum a învins creștinismul” din cadrul Fundației Paleologu și a cărții „Triumph of Chirstianity” de Bart Ehrman.

D’ale copiilor de preoți (5)

Atât la sat, cât și la oraș, preotul a fost și este una dintre cele mai importante persoane ale comunității. Energia pe care o oferă enoriașilor săi este limitată, se consumă, dar nu se termină niciodată. Una dintre cele mai rapide acumulatoare pe care le are la dispoziție este însăși familia, mai ales copiii acestuia. De aceea, mi-am propus ca în această serie numită „D’ale copiilor de preoți” să cunoaștem câteva mici baterii care se jertfesc asemenea părinților lor și prea puțină lume observă acest lucru.

Seria noastră de interviuri continuă cu Părintele Andrei Florariu, unul dintre preoții din localitatea Belcești. Provenind dintr-o familie numeroasă, sfinția sa a urmat calea tatălui său, preoția, ca apoi să înființeze în parohia sa o filială ATOR (Asociația „Tineretul Ortodox Român”), oferindu-le tinerilor șansa de a-și dori mai multe de la această viață decât se promovează în societate.

Părinții sfinției voastre au fost binecuvântați de Dumnezeu cu 7 copii. Ce înseamnă să crești într-o familie numeroasă?

Familia numeroasă este cu siguranță o familie binecuvântată de Dumnezeu. Provin dintr-o familie cu 7 copii, 5 băieți (din care 3 preoți) și 2 fete, iar frumusețea creșterii într-o familie mare este copleșitoare, în primul rând, pentru diversitatea de caractere a fiecăruia dintre noi, iar, în al doilea rând, pentru nevoile și cerințele vârstei fiecăruia.

Copilăria frumoasă petrecută în casa părintească nu am conștientizat-o poate atât de mult la vremea respectivă, nu am remarcat valoarea a ceea ce înseamnă să crești într-o familie numeroasă. Părinții se îngrijeau să avem cele necesare, s-au ostenit și au vegheat permanent la buna creștere a fiecăruia dintre noi. Acest efort al lor îl simt pe deplin și-mi dau seama de jertfelnicia de a ne crește, abia acum, când la rândul meu am 2 copii. Și afirm cu tărie: copiii reprezintă adevărata bogăție a unei familii.

Și mă gândesc că dacă eu cu 2 copii mai întâmpin, uneori, anumite momente de apăsare (de toate felurile), darămite părinții mei, pr. Vasile și prezb. Varvara, câte zile și câte nopți s-au ostenit să ne crească și să ne ajute să avem o copilărie binecuvântată. Mă gândesc, de asemenea, la toate familiile cu mulți copii și încerc să înțeleg frământările, provocările, bucuriile, dar și neajunsurile și supărările lor.

Într-o familie numeroasă respectarea cu strictețe a sfaturilor părintești reprezintă cheia funcționării acesteia? Au fost părinții foarte restrictivi?

Nu doar într-o familie numeroasă respectarea sfaturilor părinților este condiția creșterii frumoase, ci în orice familie, copilul ar fi frumos să respecte și să pună în practică educația primită de la părinți.

Împreună cu frații mei am avut binecuvântarea să ne naștem într-o familie preoțească, ceea ce ne-a conferit să așezăm la temelia creșterii noastre, nu doar cele ne ne-au zis părinții, ci mai ales ceea ce am văzut frumos la ei. Mă refer la ținuta și la slujirea tatălui de la biserică și din parohie și la jertfelnicia mamei de a ne organiza ținuta tuturor pentru mersul la școală, sau la biserică, sau pur și simplu pentru o zi normală de joacă, sau toată osteneala mamei de a ne pregăti mâncărica.

Nu pot spune că au fost restrictivi părinții, ci aș putea să afirm că s-au folosit de orice mijloc pentru a putea să ne educe pentru creșterea noastră și pregătirea pentru societate.

Unii dintre copiii familiei părintelui Vasile Florariu au urmat studiile teologice. Pe dumneavoastră ce v-a determinat să faceți acest lucru?

Toți cei 5 băieți am urmat studiile teologice (Seminar Teologic, Facultate de Teologie, Masterat), fără să ni se impună, ci am ales fiecare dintre noi cu glasul lăuntric. Personal, mi-a plăcut matematica și aveam perspective în domeniu, dar am simțit că pot urma ceva mult mai profund și mai exact decât matematica, și am ales teologia care este încununarea tuturor obiectelor.

Țin minte la începutul clasei a VIII-a faptul că, tata m-a întrebat dacă nu mi-ar plăcea să studiez într-un mediu laic (liceu de informatică) și inima mea, desigur era tot la seminarul teologic.

Ce v-a impresionat cel mai mult la tatăl dumneavoastră când erați copil?

În copilărie, la tatăl meu m-a impresionat puterea de se împărți între slujirea de la Sf. Altar, cu activitățile din parohie, cu construcția de biserici și implicarea sa împreună cu mama de a ne crește pe noi, cei 7 frățiori. Toată această grijă pentru familie și pentru toate lucrurile de realizat în parohie le-au șubrezit sănătatea (și tatălui și mamei) și sărăcuții au suferit multe intervenții chirurgicale pe parcursul anilor, dar slavă lui Dumnezeu că sunt bine și sănătoși.

Cu siguranță tatăl dumneavoastră este unul dintre modelele în slujire pastorală. Ce credeți că ați împrumutat de la sfinția sa?

Bineînțeles, că primul exemplu pentru mine de slujire jertfelnică este tata. Am moștenit de la el dorința de a face lucrurile bine și totodată de a sluji înaintea Sf. Altar cu multă răbdare, cu mult devotament și cu multă dăruire.

Dacă ați fi din nou la vârsta adolescenței ce drum ați alege să urmați? De ce?

În timpul studierii seminarului teologic am așezat la inima mea o carte care m-a copleșit și anume, Tratatul despre Preoție, în care Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile Cel Mare și Sf. Grigorie de Nazianz au prezentat PREOȚIA ca pe un pisc de munte la care foarte puțini dintre noi ajungem. Desigur, vorbeau despre nimicnicia firii noastre neputincioase, pe de o parte, iar de altă parte despre pregătirea cu vrednicie pentru primirea harului preoției.

Preoția este calea prin care putem dobândi mântuirea personală (atunci când slujim lui Dumnezeu și oamenilor cu responsabilitate) sau să ne osândim (dacă desconsiderăm chemarea slujirii)

Dacă aș fi la vârsta adolescenței aș alege desigur tot misiunea aceasta frumoasă și plină de responsabilitate a preoției. Este frumoasă slujirea preoției, dar și foarte grea și apăsătoare (mai ales duhovnicia).

Echipa de organizare a *Întâlnirii Tinerilor pe Protopopiate* (ITP), Hârlău 2017

Cum credeți că ar putea copiii de preot să facă față provocărilor mai puțin binevoitoare care vin din partea altor tineri? Aici ne referim, pe de o parte, la jigniri, iar pe de alta parte, la anturaje.

Este o problemă care mă preocupă și pe mine pentru cei doi băieți ai mei, care în perspectivă se vor confrunta cu această situație. Într-o lume în care familia preotului este din ce în ce mai desconsiderată de societatea secularizată, este greu de explicat copilului de preot de ce este poate marginalizat sau arătat cu degetul (slavă Domnului că în mediul rural se întâmplă, momentan, mai rar).

Consider că este bine de discutat lucrurile concrete și practice despre aceste aspecte cu copiii noștri, dar mai important este să vorbim mai des cu Dumnezeu despre copiii noștri (și nu doar în situația copiiilor de preot, ci toți copiii care provin din familii creștine cu o viață mărturisitoare). Prin rugăciunile noastre ale părinților, îi încredințăm în Mâinile proniatoare ale lui Dumnezeu.

Lucrați foarte mult cu tinerii din apropierea sfinției voastre, mulți au fost voluntari în activitățile Departamentului Tineret și Misiune al Arhiepiscopiei Iașilor. Cum sunt tinerii de astăzi comparativ cu tânărul Andrei Florariu la vârsta adolescenței?

Tinerii generației actuale sunt inclinați mult mai mult tentațiilor societății secularizate. Entuziasmul exista și în vremea adolescenței mele, entuziasm și voiciune este și acum în viața tinerilor. Diferența mare este legată de alegerea MODELELOR în viață. Modul de raportare la modelul pe care doresc tinerii să-l urmeze este diferit.

Foarte important este să fie ancorați în realitatea frumoasă duhovnicească a viețuirii aici pe pământ, alegându-ne modele cu o viață demnă de urmat (fie o personalitate marcantă a țării noastre, fie un sfânt părinte, fie un cadru didactic cu o viață deosebită care ne-a marcat viața, sau fie viața unei familii simple dar cu viață duhovnicească curată).

Care credeți că au fost provocările generației sfinției voastre și care sunt acum provocările generației noastre, a celor de pe băncile liceului/facultății?

Nefiind diferența prea mare de ani între generații aș dori să remarc că multe au fost și sunt provocările tinerilor în ultimii ani. În schimb, cea mai mare provocare a societății, respectiv a tinerilor de astăzi este neascultarea și învățarea din experiența bună a celor care au reușit în viață.

Ni se pare deseori că doar părerea noastră este cea mai bună iar sfatul celorlalți nu ar avea importanță. Pățim deseori precum copilașul care nu credea că plita de sobă este fierbinte și dorește singur să se dumirească și desigur se frige.

În materie de păcat, tânărul de astăzi este mult mai mult tras în capcanele păcatului desfrânării (din toate privințele).

Ce sfaturi ați putea da tinerilor de astăzi în privința alegerii drumului, mai ales profesional, în viață?

Alegerea drumului în viață nu este un act de reflecție de o zi, ci răsare în inima noastră încă din copilărie, atunci când visăm ce să ajungem când vom fi mari. Fiecare dintre noi are o înclinație spre ceva, spre un anumit domeniu. Dumnezeu ne-a sădit în ființa noastră libertatea de a alege, iar această alegere este foarte important să nu fie făcută pripit, ci cu multă chibzuință, cu multă atenție, dar și cu multă rugăciune.

Omul care se roagă primește cu siguranță de la Dumnezeu un semn spre ce își poate călăuzi pașii în viață. Alegerea drumului profesional în viață nu este un calcul matematic, ci este o încununare ființială a propriului nostru caracter, cu pasiunile, deprinderile noastre și cu viața duhovnicească.

D’ale copiilor de preoți (4)

sursă: facebook (Justinian Teofan Curelariu)

Justinian este una dintre primele persoane pe care le-am întâlnit în activitățile A.T.O.R. de acum 5-6 ani. Om plin de energie și o fire sociabilă, Justinian te făcea să te apropii de el, chiar dacă nu îl cunoșteai. Acum, el este masterand în anul I în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași, implicat în diverse activități cu tinerii și, de câteva luni, și-a întemeiat o familie alături de Bianca.

Ce te-a convins să alegi drumul tatălui tău?

Țin minte că pe la începutul clasei a VIII-a tata cumva mă cam împingea spre Seminar, despre care nu aveam o imagine chiar foarte bună. Adică eram elev al Liceului de Artă „Ștefan Luchian” la specializarea desen, pe când Seminarul nu prea mai era cool, aveam eu ideile mele. Dar pe parcurs a început să îmi placă ideea de a vorbi cu oamenii, de a le asculta greutățile și cel mai important, doar preoții Îl țin pe Hristos în palme, la fiecare Sfântă Liturghie.

Majoritatea băieților de preoți a trecut măcar o dată prin altar, fiind, de cele mai multe ori, acei „îngerași” (ipodiaconi) care duc lumânarea. Ai vreo amintire referitor la acel loc?

Mi-ai adus aici aminte de o muuuulțime de întâmplări, de la mâncatul de prescuri pe ascuns, ca să nu mă vadă tata, până la mândria și bucuria de atunci când ieșeam cu lumânarea la Heruvic. Pot spune că am crescut în Biserică, însă niciodată nu mi-a părut slujba mai frumoasă ca în momentul în care preotul cu mâinile întinse se roagă pentru coborârea Sfântului Duh, iar pe partea cealaltă de catapeteasmă este o liniște profundă, doar cântărețul auzind-se cum cântă „Pre Tine Te lăudăm”. De când eram mic mi-a plăcut acest moment fie că eram în altar, fie că eram la strană, chiar eu cântând această cântare. E o emoție care nu se poate compara.

Cum ar trebui să arate, după tine, un student teolog ortodox?

E o întrebare ce mă duce cu gândul tot la tata, pentru că mereu când ne vedem are grijă să mă întrebe “Grasule, ce mai faci, când slăbești, că o să arăți caraghios în reverendă?”. Cred că un student teolog trebuie să impună respect, dar în același timp să ofere un sentiment de siguranță și căldură celor cu care intră un contact. Oricum, cred că deja ai observat și tu că dintr-o mulțime de oameni, un teolog va ieși în evidență mereu, ori prin îmbrăcăminte, ori prin însăși postura sa.

Se constată că o parte vocală dintre tineri nu vor să Îl mai cunoască pe Dumnezeu? Ce soluții crezi ar fi la această problemă?

Cred că problema pleacă de la noi, “oameni de-ai casei”, pentru că nu întotdeauna oferim tot ceea ce avem noi mai bun. Cu toate că și atunci tot va exista cineva nemulțumit. Îmi place părintele Steinhardt la nebunie și la un moment dat scria într-o carte că “Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face un bine. Nici Domnul nu intră nechemat.” Consider așadar că atâta timp cât noi, ca teologi, preoți, profesori de religie, oameni ai Bisericii, ne facem treaba așa cum trebuie, nu are cum ca măcar unul dintre acești tineri să nu se apropie de Dumnezeu.

Totul are un început și sunt optimist în privința tinerilor, pentru că Dumnezeu îi iubește, știm asta din minunile Mântuitorului, probabil că a mai înviat și alți oameni, dar doar despre 3 se scrie în Sfânta Scriptură: Lazăr, fiul văduvei și fiica lui Iair, tineri toți. O soluție ar fi înmulțirea rugăciunii noastre personale pentru ei.

Cum ar trebui să reacționăm celor care sunt împotriva creștinismului? Ce ar putea face un tânăr pentru ei pentru a le schimba opinia?

Creștinismul va fi mereu deranjant pentru că Hristos nu se arată idealist, nu îndulcește cuvintele ca să fie plăcute ci le spune pe nume: curvie, lăcomie, mândrie, zgârcenie, etc. Mereu va deranja creștinismul pe cineva care va vedea în aceștia un dușman, pentru că trebuie să recunoaștem: atunci când altcineva vine la noi și ne spune că lucrul/acțiunea care ne place nu este bun pentru noi, prima reacție este să respingem acea persoană. La fel și cu creștinismul.

Ce poate face un tânăr? Ei bine, să încerce pe cât posibil să îl facă pe acela să reflecte la cuvintele Apostolului Pavel: „Toate-mi sunt permise? Da, dar nu toate sunt folositoare. Toate-mi sunt permise? Da, dar nimic nu trebuie să mă stăpânească”. (1 Corinteni 12 -20).

Ai simțit vreodată o presiune pentru faptul că ești băiat de preot? Dacă da, cum ai reușit să o depășești?

Da, de foarte multe ori. Uneori, când intru într-un cerc de oameni pe care nu îi cunosc, îmi place să mă prezint ca fiind student la teologie, prima întrebare fiind “de ce acolo?”. Iar când le spun că printre altele, tata e preot, reacția oamenilor e prețioasă, dar și emoțiile mele foarte mari, uneori se întâmplă ca cineva să râdă sau chiar să vorbească urât și atunci caut să ies cât mai repede din conversație sau pur și simplu să răspund cu câte o glumă, însă nu de puține ori, oamenii sunt curioși să știe care e viața unui copil de preot, cum trăim, cum creștem, ce facem noi în viața noastră. Și atunci încep să le spun, contrar așteptărilor, că nu conduc ultimul model de mașină de lux apărut și că banii mei de buzunar nu sunt cât salariul unui angajat pe un an, ci că dimpotrivă, conduc o mașină veche de câțiva ani și așa mai departe.

Ce crezi că ar trebui să îmbunătățească un tânăr la el pentru a se apropia de Dumnezeu?

În primul rând, rugăciunea. Mereu este loc de mai mult și mai mult și mai mult și tot nu am ajunge să Îi mulțumim destul pentru câte ne dă. Citesc acum o carte care îmi place foarte mult, Lev Tolstoi, “Despre Dumnezeu și om” și la un moment dat este aici un citat: “Esenţa religiei e să nu te vezi doar pe tine și pe cei cu care eşti în legătură, ci Totul, Totul infinit, şi relaţia ta cu acest Tot, cu Dumnezeu. Asta e religia”. Cred că asta ar trebui să îmbunătățească un tânăr la el: să renunțe la egoism, ceea ce e destul de greu, și să aibă o privire de ansamblu asupra a tot ce înseamnă om, vietate, lucrare a lui Dumnezeu.

Ce crezi că te-a ajutat să te dezvolți atât de mult?

Oamenii cu care am relaționat și cu care relaționez. Părinții și familia, soția mea și prietenii. Am învățat că indiferent cu ce om vii în contact, mereu va avea ceva ce tu nu ai și de la care poți să înveți acel ceva. Un rol important l-a jucat și voluntariatul, m-am implicat în tot felul de activități și am vrut sa fac și eu ceva care să rămână în urma mea.

Ai participat în perioada adolescenței în asociații cu specific ortodox, precum ATOR (Asociația Tineretul Ortodox Român). Cum crezi că ajută aceste asociații tinerii?

Prin participarea mea în ATOR (pentru că aici m-am implicat cel mai mult), am cunoscut oameni frumoși, mi-am făcut prieteni și mi-am găsit și duhovnicul, pe Părintele Nicodim Petre, un om căruia îi datorez o parte din împlinirile mele. Cred ca participarea unui tânăr în astfel de asociații are un mare impact asupra vieții acestuia.

Am cunoscut câțiva tineri care au ales viața (da, unii au renunțat la ideea unui suicid), tocmai pentru ca au intrat într-o asociație unde au cunoscut oameni ce i-au salvat. Cunosc tineri care și-au găsit jumătatea în aceste asociații și nu în ultimul rând, cunosc foarte mulți tineri care își găsesc fericirea participând și fiind voluntari în asociații de acest fel.

Știu că te-ai căsătorit de curând. Casă de piatră! Din păcate puțin dintre tineri fac pasul acesta atât de devreme. Care ar fi motivul pentru care cuplurile tinere nu vor să își întemeieze o familie tânără?

Mulțumim mult. Consider că este un pas firesc ce trebuie făcut și recunosc, Bianca mi-a dat curaj, pentru că aici foarte mult contează pe cine ai alături. Este important că ceea ce simți să fie cât mai sincer și probabil că mulți tineri nu vor să își întemeieze propriile familii: nu știu ce să simtă, ori nu au încredere, pentru că au trăit o mare dezamăgire sau pur și simplu nu sunt pregătiți.

Cum ai hotărât că e momentul să îți întemeiezi o familie?

Nu cred că m-am hotărât, sau a fost vreun moment “gata, anul ăsta mă însor”. Ți-am spus că foarte mult contează pe cine ai alături, iar Bianca m-a făcut să simt că ea e aleasa.

Dacă ar veni un tânăr la tine care nu e hotărât asupra căsătoriei, ce sfat i-ai da?

Să mai aștepte și să nu forțeze lucrurile. Să nu își forțeze sentimentele pentru că altfel există riscul ca acestea să treacă repede. Cred că i-aș mai spune că atunci când persoana destinată lui îi va apărea în viață, va simți asta involuntar, va avea acel ceva care “o să îl dea peste cap”

D’ale copiilor de preoți (3)

sursă: facebook (Dascălu Teofan Dimitrie)

Dimitrie Teofan Dascălu este student la Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași, coordonatorul corului „Theofania” și un băiat plin de entuziasm. Absolvind cu brio unul dintre cele mai bune licee din Botoșani, el a demonstrat că păstrarea principiilor și valorilor creștine într-o societate dezechilibrată este unul dintre cei mai importanți piloni ai educației.

Cine este Dimitrie Teofan Dascălu?

Dascălu Teofan Dimitrie e un băiat cam ca oricare altul. E un tip puțin agitat, „zghihuit” cum îmi place să zic, prietenos și deschis.

Tatăl tău a fost preot misionar în Copenhaga (Danemarca), iar acum este directorul Seminarului Teologic Ortodox din Botoșani. Cum este, după părerea ta, să trăiești într-o familie de preot?

Cred că e interesant să trăiești într-o astfel de familie. Viața e „mai altfel”, dar nu într-un sens rău. N-am să mint, oamenii au anumite așteptări de la familia unui preot, dar mai ales de la copii lui, ceea ce reprezintă pentru unii o „presiune”. E frumos să ai o astfel de familie, și mă simt onorat că am avut șansa să cresc într-un astfel de cadru.

Te-ai gândit vreodată să calci pe urmele tatălui tău?

Pf, da, normal și nu doar odată. Cred că mai ales băieții de preot se găsesc în situația în care se imaginează pășind pe urmele tatălui. Totuși sunt de părere că îți trebuie mult har pentru a sluji lui Dumnezeu ca preot, har pe care (încă) nu l-am găsit în mine.

Ai avut vreodată divergențe referitoare la faptul că ești „băiat de preot” sau au existat prejudecăți la adresa ta din pricina acestui fapt? Dacă da, cum ai trecut peste ele?

Au fost câteva prejudecăți pe care le-am auzit, din păcate nu într-un mod direct, despre „familia mea de preot în care am crescut”. Spun din păcate, pentru că oamenii care gândesc într-un anumit fel de multe ori se feresc să își exprime direct ideile, arătând astfel că nu sunt deschiși să afle, dacă vrei, adevărul despre cum e să trăiești într-o familie de preot. Totuși, societatea de azi nu mai vede atât de diferit sau „special” faptul că ești dintr-o astfel de familie. Mai des au fost niște păreri/discuții legate de tata și de familie când eram mai mic, dar pe măsură ce am crescut, oamenii au început să nu mai vadă asta ca ceva „diferit”.

Ai participat la câteva ediții a Întâlnirii Internaționale a Tinerilor Ortodocși (ITO). După tine, cum crezi că ar trebui să fie un tânăr ortodox în anul 2020?

Cred că un tânăr ortodox ar trebui sa fie foarte puternic și să aibă încredere în ceea ce crede. Să aibă răbdare să asculte și să fie deschis la absolut tot ce este în jurul lui. Cred că noi, tinerii, trebuie să dăm la o parte preconcepțiile și gândurile de genul „oamenii credincioși sunt habotnici” și să facem așa încât să prezentăm Ortodoxia celor care nu au cunoscut-o, sau care nu vor să o cunoască de teama habotniciei care planează deasupra conceptului de „tânăr creștin” (ortodox, în cazul nostru).

Care este cel mai mare vis al lui Teofan Dimitrie Dascălu?

Cel mai mare vis este să devin un om plăcut atât lui Dumnezeu, cât și oamenilor. După părerea mea, asta e cea mai mare împlinire la care cred că poți aspira…

Știu că ești pasionat de muzică. Pe lângă concursurile la care ai participat, ai înființat un cor numit „Theofania”. Care este povestea și scopul acestui cor?

Acest cor a venit ca o încercare de coagulare a unui grup de oameni, extraordinar de talentați, cu dragoste de muzică și Dumnezeu, în jurul unor valori și credințe. Nu am găsit în oraș un grup de tineri care să îmbine aceste două lucruri într-un mod atractiv și plăcut, ceea ce m-a făcut să „iau inițiativa” dacă aș putea să spun așa. Cât despre scopul acestui cor, să zicem că e o modalitate a noastră, a membrilor, să îi bucurăm atât pe cei din jurul nostru, cât și pe Dumnezeu, prin darurile pe care le-am primit de sus, mulțumind totdeauna pentru toate câte le-am primit. Cred că cântarea e o formă de rugăciune puternică și frumosă de care e păcat să nu profităm pentru a ne liniști și a „comunica” cu Dumnezeu.

Corul Theofania la Parohia Coștiugeni, Botoșani

Ai fost admis la facultatea de medicină din Iași. Felicitări! Cum crezi că se poate mărturisi credința creștină în spitale?

Mulțumesc! Cred că cel mai frumos și corect mod prin care ai putea să îți mărturisești credință e prin puterea exemplului. Sunt total în dezacord cu ideea de „convertire” a oamenilor, pentru că nu e calea iubirii atunci când oamenii nu sunt deschiși la cunoașterea lui Dumnezeu. Pot să vorbesc momentan din experiența mamei mele și să spun că cel mai bun mod de a mărturisi credința în spital e prin respectarea cuvintelor Mântuitorului: „să îți iubești aproapele ca pe tine însuți”.

Ce crezi că ai moștenit/învățat de la tatăl tău?

Am învățat foarte multe și sper că tot pe atâtea (cel puțin) de acum încolo :). Cât despre moștenit, cred că „i-am furat” dragostea de ascultat și vorbit cu cei din jurul meu. Cine îl știe pe tata, știe că e „bun de gură” și tare mult mi-aș dori să pot ajunge la un moment dat ca el.

Care este una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le ai alături de tatăl tău?

Am multe amintiri frumoase alături de tatăl meu, legate de biserică și nu numai. Sincer, nu cred că aș putea alege una anume să o istorisesc. 🙂

Care sunt cele 3 cărți fundamentale, în viziunea ta, pe care le-ai recomanda unui tânăr în plină formare?

Am terminat recent „Cele 40 de legi ale iubirii” de Elif Shafak și cred că e una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit vreodată. Profunzimea în care merge autoarea în analiza iubirii este extraordinar de frumoasă și interesantă de descoperit. Aș mai recomanda „La răsărit de Eden” de John Steinbeck și de ce nu, „Oscar și Tanti Roz” de Eric-Emmanuel Schmitt, tocmai pentru că nu trebuie să căutam îndrumări neapărat în lucruri extraordinar de complexe când putem să le găsim în cărți atât de frumoase și simple, pline de idei cu mare încărcătură morală și spirituală.

D’ale copiilor de preoți (2)

imagini sursă: instagram (georgiana.coroama)

Pe Georgiana am început să o cunosc acum 2 ani, de când am participat împreună la o tabără de excelență organizată de Departamentul pentru Tineret al Arhiepiscopiei Iașilor. Ca și acum, am simțit sclipirea ei și motivația de a-și împlini visurile sale. De atunci, Georgiana a reușit ceea ce puțin tineri ajung să realizeze: participarea la Olimpiada Națională de Limbă Franceză, obținerea notei 10 la examenul de Bacalaureat și intrarea la Universitatea Strasbourg din Franța.

Cum e să ai un tată preot?

A fi copil de preot este pentru mine o binecuvântare, pentru că astfel mi s-a oferit șansa să cresc cu o educație religioasă solidă, cu principii și valori morale care mi se par tot mai greu de găsit în societatea actuală. A avea un tată preot este extraordinar și cred că noi, copiii de preot, nici nu conștientizăm întotdeauna cât de important este să ai pe cineva care să se roage pentru tine neîncetat și care să te pomenească la fiecare Sfântă Liturghie. Bineînțeles că nu e mereu ușor, pentru că în familiile de preot apar adesea și ispite, dar cu rugăciune și credință toate greutățile pot fi depășite.

Ce amintiri plăcute ai alături de tatăl tău?

Asta e o întrebare la care aș putea răspunde într-un eseu întreg, întrucât eu am o relație foarte strânsă cu tatăl meu. Dar ca să nu mă lungesc mai mult decât e cazul, trebuie să fac o mică separare și să îl „divizez” metaforic pe tata în Gabriel Coroamă tatăl și Gabriel Coroamă preotul, căci astfel se împart și amintirile mele cu el. Cele două jumătăți aparțin aceluiași întreg și se completează perfect, formând imaginea armonioasă a tatălui meu.

Cu tata preot am multe amintiri frumoase din copilărie, când mergeam la biserică și mă fascina să îi ascult predica la finalul slujbei, sau când el și mama ne învățau rugăciuni pe mine și fratele meu, sau pelerinajul de acum 2 veri din Israel, care a fost un izvor de liniște pentru suflet. Gabriel Coroamă tatăl e o ipostază pe care simt că nu multă lume o cunoaște, dar de această ipostază se leagă niște amintiri superbe, născute din fapte aparent banale, cum ar fi toate sesiunile de cumpărături cu el și felul în care ne înțelegem din priviri la raionul de înghețată, când ne uităm la documentare pe Netflix sau când el începe să cânte melodii de la Modern Talking în timpul oricărei călătorii lungi cu mașina, spre amuzamentul și mai apoi disperarea întregii familii.

Cum te-au perceput colegii tăi știind că ești fată de preot? S-au creat stereotipuri la adresa ta?

Din fericire, nu m-am simțit niciodată marginalizată sau tratată urât de către colegi pentru că sunt fiică de preot, poate și datorită șansei de a interacționa la liceu cu oameni deschiși la minte și educați. Știu că, din păcate, există copii de preot care sunt ținta unor atacuri mai mult sau mai puțin directe care se încadrează în stereotipurile de tipul „e copil de popa, sigur are mulți bani”. Îmi pare extrem de rău pentru copiii de preot care au de-a face cu așa ceva des și nu pot decât să îi rog să nu pună la suflet astfel de răutăți gratuite care vin adesea din partea unor oameni needucați sau care au avut o experiență neplăcută cu un preot și, drept urmare, încep să generalizeze.

În cazul meu, a fi fiică de preot m-a ajutat de multe ori să schimb percepția anumitor adolescenți de vârsta mea cu privire la preoți, întrucât după ce interacționau cu tatăl meu îmi spuneau: „Tatăl tău e chiar de gașcă, îmi place de el”.

Ce calități crezi că ai moștenit de la tatăl tău?

Părinții mei sunt niște persoane extraordinare și afirm asta fără nicio urmă de modestie. 😊 Amândoi se completează foarte bine și țin să cred că de la fiecare am moștenit anumite trăsături morale. Dacă ar fi să mă rezum la calitățile pe care le-am moștenit de la tatăl meu, căci aceasta era întrebarea, cred că cea mai importantă ar fi asertivitatea. Tatăl meu e genul de persoană care poate comunica ușor cu oameni din diverse medii sociale și care poate empatiza chiar și cu cei cu care nu e 100% compatibil (în orice context social, nu doar ca slujitor al Domnului). O altă trăsătură ar fi maleabilitatea, pe care aș sintetiza-o pe scurt astfel: când e de muncit, muncim; când e de râs, râdem.

Asemenea tatălui meu, atunci când trebuie să duc la bun sfârșit o sarcină dificilă, îmi concentrez toată atenția asupra acelui aspect, iar atunci când mă aflu într-un context relaxat, nu ezit în a mă simți bine. Ultima parte e strâns legată de o altă calitate a tatălui meu, pe care multă lume îmi spune că am moștenit-o de la el, și anume simțul umorului. Deși este un om foarte profund și trăitor, iar în relația cu Dumnezeu nu lasă loc de negocieri, tatăl meu nu este deloc un om rigid, ci dimpotrivă, reușește mereu să stârnească râsete prin vreo remarcă hazlie.

Din câte știu ai participat la mai multe olimpiade naționale. Cum este o astfel de experiență?

Așa este, am avut șansa și totodată onoarea de a face parte 2 ani consecutiv din lotul de elevi ieșeni care s-au calificat la Olimpiada Națională de Limba Franceză. Participarea la o olimpiadă națională e o experiență unică, întrucât te formează în spiritul competiției constructive, fiind dovada vie că trebuie să muncești și să depui efort pentru a atinge performanța. De asemenea, cred că ceea ce e cu adevărat remarcabil la o astfel de experiență e felul în care dezvăluie treptat latura profund umană a participanților, care depășește cu mult dorința de a fi primul pe podium. Am legat prietenii frumoase cu alți elevi, nu doar din lotul ieșean, și cu toate că în sala de examen fiecare dădea totul pentru a obține un rezultat favorabil, în afara probelor cu toții ne distram împreună.

O astfel de experiență te modelează enorm, întrucât te învață să câștigi pierzând. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu reușești să obții un loc de podium, simplul fapt că ai ajuns până acolo și că faci deja parte dintre cei mai buni te învață să te bucuri sincer pentru reușita altuia și să îți iei doza de motivație pentru a reuși și tu pe viitor.

Știu că ai obținut media 10 la Bacalaureat. Felicitări! Care e cheia succesului pentru un 10 perfect?

Mulțumesc! Cred că e mult spus cheia succesului, pentru că nu cred că există o rețetă standard pe care să o urmezi pentru a obține media 10 la Bacalaureat, și nici nu consider că acesta ar trebui să fie scopul unui absolvent de liceu. Eu nu am pornit niciodată cu gândul că trebuie să iau 10 în bac, deși bineînțeles că îmi doream să obțin un rezultat frumos, care să încununeze efortul depus pe parcursul celor patru ani de liceu, iar media 10 a fost cu adevărat ca o recompensă de la Dumnezeu. Am senzația, însă, că uneori ne concentrăm prea mult pe ideea de obține rezultatul perfect și uităm să ne bucurăm de drumul parcurs până acolo.

În ceea ce privește bacalaureatul, cred că diferența între 9,50 și 10 e infimă și ține adesea de starea pe care o ai în timpul probei sau de capacitatea de a te aduna pe moment. De aceea, din punctul meu de vedere, toți cei care promovează acest examen sunt oricum câștigători. Dacă ar fi să definesc, totuși, cheia succesului, consider că scriitorul american Robert Collier sintetizează cel mai bine ce e succesul cu adevărat : suma unor eforturi mici, repetate zi de zi. Din experiența proprie, îi sfătuiesc pe toți cei care vor susține examenul de bacalaureat anul viitor să încerce să fie organizați, să lucreze constant, să învețe logic și, poate cel mai important aspect, să își dozeze efortul. Nu vă petreceți timpul studiind 24/7, e esențial să facem și lucruri care fac bine sufletului.

Premierea elevilor de nota 10 a județului Iași

Acum ai ales să studiezi mai departe în Strasbourg. Ce specializare ai ales și care este povestea alegerii unei universități din străinătate?

Așa este, răspund cu drag acestor întrebări chiar din camera mea de cămin, de mâine (n.ed. 9 septembrie) urmând să încep cursurile în cadrul Facultății de Științe economice și management a Universității din Strasbourg. În ceea ce privește alegerea de a studia în străinătate, eu cochetam cu ideea de a pleca la facultate în Franța încă de prin clasa a XI-a, fiind pasionată de cultura și limba acestei țări, însă pot spune că totul s-a transformat în certitudine în clasa a XII-a, când am decis că vreau să studiez economie și management pe mai departe. Și, ca să mă ghidez după zicala franțuzească Vouloir c’est pouvoir, m-am înarmat cu multă determinare și credință și mi-am construit de la zero dosarul de aplicare la facultate. Pe lista opțiunilor pusesem mai multe facultăți din Franța pe aceeași specializare, însă recunosc că m-am bucurat enorm să văd că cea din Strasbourg a fost prima care m-a acceptat, întrucât e o facultate extrem de prestigioasă, recunoscută la nivel internațional.

Totodată, eu mereu am considerat că e important ca noi tinerii să trăim la vârsta aceasta (18-20 de ani) experiențe care să ne formeze și să ne modeleze pentru ceea ce urmează să regăsim în viața de adult, iar pentru mine a studia în străinătate nu înseamnă doar a beneficia de o pregătire riguoasă în domeniul care mă pasionează, ci și de a interacționa cu oameni din diverse medii și culturi, de a înțelege mai bine lumea în care trăiesc și, bineînțeles, de a mă responsabiliza. Nu am ales să studiez în altă țară pentru că nu mi-ar plăcea în România (dimpotrivă, eu iubesc România și mă mândresc că sunt româncă), dar simt nevoia să explorez și alte meleaguri, să îmi lărgesc puțin orizonturile.

De ce crezi că tinerii nu mai simt nevoia de a învăța?

Nu știu dacă ideea e că tinerii nu mai simt nevoia de a învăța, ci mai degrabă cred că își găsesc cu greu motivația de a face acest lucru, și asta pentru că nu reușesc să descopere ce le place cu adevărat. Din păcate, deși nu îmi face plăcere să recunosc, acesta este un mare minus al sistemului de învățământ românesc: se axează excesiv pe teorie, pe noțiuni ce trebuie memorate, iar aplicarea practică a informației prin raportare la realitate lipsește adesea.

Un alt posibil motiv ar fi și faptul că trăim în era tehnologiei, în care găsim orice informație la un clic distanță, și ni se pare mult mai ușor să căutăm informația respectivă online, în loc să batem drumul până la bibliotecă și să ne documentăm singuri. Eu nu sunt contra tehnologiei, atât timp cât e folosită pentru a învăța și a evolua ca individ, însă problema apare atunci când ne ascundem în spatele tehnologiei pentru a masca, de fapt, neștiința și lenea. Dar revenind la ce spuneam anterior, e esențial să descoperi o materie sau un domeniu care te pasionează cu adevărat, iar în cazul acesta nevoia de a învăța redevine firească.

Ai avut un model/îndrumător în toți acești ani?

Îmi e imposibil să aleg un singur îndrumător, deoarece sunt mulți oameni în viața mea care m-au modelat și datorită cărora am reușit să evoluez. Eu consider că un model e o persoană de la care nu doar că poți învăța ceva bun, dar care te impactează atât de mult încât să vrei să „împrumuți” acel ceva și să îl aplici propriei persoane. În cazul meu, părinții și duhovnicul meu sunt cu certitudine modelele după care mă ghidez mereu, întrucât sunt persoanele care mă cunosc cel mai bine. Și fratele meu este un model pentru mine, deși diferența de vârstă între noi este de doar un an. El este un exemplu de dedicare în domeniul care îl pasionează (filosofia) și acest lucru mă motivează și pe mine mereu să muncesc. De asemenea, sunt numeroși dascăli cu vocație a căror influență a contribuit la parcursul meu, de la doamnele educatoare și învățătoare și până la profesorii din gimnaziu și liceu, de la fiecare am avut ceva util de învățat

Dacă tot am vorvit de îndrumători, ai un sfânt ocrotitor pe care îl simți că te ajută în momentele grele?

Sfântul meu ocrotitor este Sfântul Gheorghe, al cărui nume îl și port, și pe care îl simt foarte apropiat de sufletul meu. De când eram mică obișnuiam să mă rog Sfântului Gheorghe în fiecare seară, obicei pe care îl am și în prezent. De fiecare dată când traversez o perioadă dificilă sau simt că lucrurile nu se așază așa cum aș vrea eu, mă rog sfântului și întotdeauna primesc răspuns la rugăciunile mele.

D’ale copiilor de preoți (1)

Atât la sat, cât și la oraș, preotul a fost și este una dintre cele mai importante persoane ale comunității. Energia pe care o oferă enoriașilor săi este limitată, se consumă, dar nu se termină niciodată. Una dintre cele mai rapide acumulatoare pe care le are la dispoziție este însăși familia, mai ales copiii acestuia. De aceea, mi-am propus ca în această serie numită „D’ale copiilor de preoți” să cunoaștem câteva mici baterii care se jertfesc asemenea părinților lor și prea puțină lume observă acest lucru.

Alexandra provine dintr-o familie de preoți din zona Iașului. Are 3 frați, fiind singura fată, iubește muzica și literatura, iar cel mai mare vis al ei este să facă cât mai mult bine și să călătorească.

Cum e să ai un tată preot?

Să ai un tată preot este un dar de la Dumnezeu. Nu m-am îndoit niciodată de asta, cu toate că noi, copiii de preoți, suntem de multe ori puși la încercare atât prin ispite duhovnicești, cât și prin oamenii pe care îi întâlnim în societate. Știu, însă, că Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce și că prin biruirea ispitei ne lucrăm mântuirea. Toate sunt mici când le compari cu emoția pe care o trăiești știind că în mâinile tatălui tău stă Harul Duhului Sfânt, emoție ruptă din Rai, de care de multe ori nu mă simt vrednică.

Ce îți place (sau nu) la acest stil de viață?

Nu cred că se poate numi “stil de viață”, pentru că nu toate familiile sunt la fel… Dumnezeu nu a trimis un “decalog” special familiilor de preoți – nu suntem chemați să căutăm Adevărul mai mult decât este chemat un om de rând, de exemplu. Dacă te referi la viața duhovnicească, participarea la Sfânta Liturghie este necesară oricărui creștin, rugăciunea de asemenea. Lucrarea virtuții, iubirea aproapelui – la asta suntem chemați. Cunosc familii de medici cu o viață duhovnicească mult mai profundă decât a multor familii de preoți, la fel cum cunosc familii de preoți ale căror praguri, călcându-le, Îl simți pe Dumnezeu vibrând în fiecare colț. Poate, creștinismul ar putea fi numit “stil de viață”, însă eu prefer să o numesc căutare a Adevărului. Nu, Grigorie, nu am găsit ceva care să nu-mi placă la a fi creștin. Cum să nu-mi placă ceea ce iubesc?!

Cum erai percepută de ceilalți prieteni ai tăi?

Te îndrum să-i întrebi pe ei, mila lui Dumnezeu, eu nu i-am întrebat niciodată. :)) Dar când vorbim despre prieteni, prietenii îți sunt prieteni și atât.. Nu cred că cineva își alege prietenii spunând „Vreau să am o prietenă care să fie fată de preot și să o cheme Alexandra. Aa, uite – îndeplinești toate criteriile!” Prietenia se întâmplă, prietenia nu lasă loc de percepții, ci de certitudini. Singurul lucru de care cu adevărat nu vreau să se îndoiască prietenii mei este că le voi fi mereu alături la nevoie, fizic, dar mai ales prin rugăciune.

Te-ai simțit vreodată presată prin faptul că tatăl tău este preot?

Au fost momente de-a lungul vieții când știam că făcusem ceva greșit și îmi răsuna asta în minte: „Tatăl tău este preot, uite ce exemplu dai, trebuie să fii mai atentă!”. Însă mi-am dat seama mai târziu că la fel aș putea spune “Tatăl tău este Dumnezeu, uite ce exemplu dai, trebuia să fii mai atentă!” Nu faptul că tata este preot e ceea ce provoacă presiune, ci păcatul este acela care o provoacă. Iar dacă au fost momente când mi-am spus „nu pot face asta, tata este preot, nu vreau să-i aduc rușine” știu sigur că în sinea mea nu-mi doream cu adevărat să fac acel lucru, ci era doar o tentație de moment și îi sunt recunoscătoare Maicii Domnului că mi-a dat înțelepciune.

Ce momente plăcute ai trăit alături de tatăl tău?

O să-ți vorbesc despre două momente frumoase alături de tata în ipostaza de preot, care îmi înfloresc inima de fiecare dată când iau parte la ele: momentul din fiecare duminică, în care tata, îmbrăcat în veșmânt, iese pentru a citi Evanghelia zilei și momentul în care, în noaptea Învierii, iese din Sfântul Altar zicând “Veniți de primiți lumină!”. Simți o căldură sufletească adâncă privind și știind că cel dinaintea ta, părintele, este cu adevărat tatăl tău.

Ai simțit vreodată că oamenii au prejudecăți la adresa ta doar că ești copil de preot? (De ce?)

Sunt oameni și oameni… Dar pentru rugăciunile Maicii Domnului am înțeles că indiferent dacă le pun la suflet sau nu, prejudecățile oricum există. Sunt oameni care așteaptă din partea ta să fii sfânt din prima, uitând că noi la rândul nostru suntem oameni, uitând că omida are nevoie de timp pentru a deveni fluture. Dar le mulțumesc din inimă, așa îmi dau seama mai ușor unde greșesc și ce ar trebui să îndrept la mine, fără a mă lăsa copleșită de deznădejde.

Cum e să te cunoască toată lumea din comunitate?

M-ar bucura mult mai mult să-L cunoască pe Dumnezeu în loc să mă cunoască pe mine. E singurul despre care știi că nu te va dezamăgi.

Ai avut momente de gelozie cu privire la absența tatălui tău din cauza meseriei?

Tatăl meu a fost prezent întotdeauna când am avut cu adevărat nevoie să fie prezent. Restul sunt copilării.

Cum crezi că sunt percepuți copiii de preot în general?

Nu știu cum sunt percepuți de societate…Dar mi-ar plăcea să cred că sunt percepuți ca pe un “aproape”. În schimb, e mult mai importantă auto-percepția, pentru că atunci când ești conștient de crucea pe care o duci și de iubirea lui Dumnezeu, nu-ți dorești altceva decât să fii un bun creștin. Sunt o mulțime de copii de preoți care, deși sunt din aceeași breaslă și împart aceeași cruce, se judecă unul pe altul mai tare decât ar face-o copiii obișnuiți. Creștin nu ești atunci când ești “botezat”, ci devii prin dăruirea sinelui tău lui Hristos și aproapelui, prin lucrarea virtuții, prin rugăciune, prin participarea la Sfânta Liturghie. Privind altfel, creștin devii prin dragoste, pentru că nu ai fi atât de receptiv cu Dumnezeu dacă nu L-ai iubi, dar în aceeași măsură, nu L-ai iubi pe Dumnezeu dacă nu ai fi receptiv la chemarea Lui. Să fii copil de preot nu implică nimic, nu ești obligat să fii într-un anumit fel doar fiindcă părinții tăi ți-au oferit o anumită educație. Să fii un bun creștin, însă, implică. Și ce implică în mod deosebit? Asumarea. Asumarea credinței tale, a păcatului tău, asumarea că ești dator să ierți și să iubești. Percepția oamenilor este una, iar eu personal nu o consider a fi cea importantă, pentru că este influențabilă. Mai importantă este percepția copiiilor de preoți față de ei înșiși.

Te-au deranjat vreodată afirmațiile negative referitoare la meseria tatălui tău?

Vor există iude și farisei oriunde. Noi să ne rugăm pentru ei.

Ce moment din viață ai vrea să se repete?

Câteodată mă simt atât de ponegrită de păcatele mele încât simt că aș mai avea nevoie de un al doilea Botez.. Cu toate astea, Taina Sfintei Spovedanii e ca o mângâiere și așa că singurul moment pe care l-am trăit și îmi doresc să-l retrăiesc în continuare este primirea Sfintei Împărtășanii. Așa rămânem în Hristos și El întru noi.

Întrebările bonus pentru Alexandra:

Cum e să ai o familie atât de numeroasă?

Este cea mai mare binecuvântare să știi că oricând vei ajunge acasă vor fi niște brațe, mai mari sau mai mici, care te vor covârși într-o mare de iubire. Să ajungi și să strigi “Sărut mâna!” și să fie acolo un glas care să-ți răspundă. Mă înspăimântă indiferența mea în anumite momente, modul cum nu prețuiesc aceste clipe la valoarea lor…

Pasiunile tale au fost influențate de către pasiunile tatălui tău/familiei tale?

Da, este o influență, ceva ereditar, dar în aceeași măsură și un talant de la Dumnezeu. Dexteritatea mea în a compune în momentele de inspirație, fie versuri, fie muzică a fost influențată de ceilalți din jurul meu. Unul dintre frații mei cântă muzică populară, tata cântă la chitară și are o voce deosebită. Cu toții avem ureche muzicală, mai mult sau mai puțin, și este minunat cum ni se îmbină vocile atunci când cântăm împreună!

Trebuie să vă spun o poveste

Trebuie să vă spun o poveste:

Un sat, pierdut pe coasta Danemarcei, înconjurat de o singurătate imensă și de misterul mării. Centrul vieții lui: religia… Un pastor sever îi învăța drumul către cer: toate plăcerile pământești trebuiau abandonate. Această lecție a fost scrisă tăcut peste tot: în privirea lor, în vocile lor, în zâmbetul lor, în hainele lor, în mâncarea lor.

Pastorul avea două fete. Erau frumoase. Mulți bărbați veneau de departe doar ca să le vadă. Și mulți s-au îndrăgostit de ele… Dar fără speranțe. Odată, a venit un tânăr ofițer de armată. Dar tatăl a zis „Nu! Ea este mâna mea dreaptă în lucrarea lui Dumnezeu. Cum s-o las să plece?” Apoi, un cântăreț de operă care venise tocmai de la Paris și dorea să se căsătorească cu cea de-a doua fiică. Dar tatăl a spus: „Nu! Ea este mâna mea stângă în lucrarea lui Dumnezeu. Cum să o las să plece?”

Au trecut mult timp. Timpul și-a făcut datoria. Pastorul a murit. Oamenii au îmbătrânit, asemenea cele două fiice. Dar satul nu s-a schimbat. Aceeași ochi, aceleași voci, aceleași haine, aceleași zâmbete, aceeași mâncare. Dar nu, ceva s-a schimbat totuși. Au devenit toate mai amare. Acum resentimentul și ura domneau la tot pasul.

Era o noapte ploioasă. Vântul bătea sălbatic pe ulițele goale. O umbră se mișca în întuneric. O femeie. O străină. A bătut la ușa casei vechi unde locuiau cele două fete. „Cine poate fi la ora asta?”, au întrebat ele. Au deschis ușa. Femeia le-a înmânat o scrisoare. Din Franța. Semnată de cântărețul de operă. Spunea o poveste. Fusese revoluție. Soțul și fiul acelei femei fuseseră omorâți. Propria ei viață era în pericol. Avea nevoie de un loc în care să se ascundă. Și i-a venit în minte satul și casa lor. Puteau s-o primească? Era o bucătăreasă bună…

„Dar suntem săraci”, au spus. „Nu vă putem plăti.”

„Nu voi lucra pentru bani”, a răspuns Babette. Acesta era numele ei.

Și astfel Babette a rămas… A învățat să gătească mâncarea pe care obișnuiau s-o mănânce sătenii: pâine, pește, lapte și combinațiile lor posibile. Timp de paisprezece ani și-a făcut cu credincioșie datoria.

Dar nu-și uitase țara. Mai avea o singură legătură, o foarte improbabilă legătură, o legătură aproape imperceptibilă: în fiecare an, un prieten obișnuia să-i cumpere un bilet de loterie…

A sosit și sorocul sărbătoririi centenarului nașterii pastorului. Comunitatea s-a gândit că o masă frugală ar fi suficientă. Mesele sunt frugale și în cer, aici servindu-se doar lucruri spirituale.

S-a întâmplat ca într-o zi, pe când Babette își vedea de muncă în bucătărie, să sosească poșta: o scrisoare pentru ea. Cele două fiice ale pastorului i-au adus scrisoarea și stăteau uitându-se la ea. După câteva secunde, Babette le-a arătat ce i-a adus scrisoarea: un cec. Câștigase loteria. Și într-o fracțiune de secundă cele două surori și-au dat seama că au pierdut-o pe Babette. Vor fi din nou singure…

„Nu v-am cerut niciodată nimic”, a spus Babette. „Aceasta va fi prima mea cerere. Vreau să pregătesc masa pentru sărbătorirea centenarului tatălui vostru în stil franțuzesc…”

Și fiindcă prima și ultima dorință a cuiva pe cale de a pleca nu se refuză, au acceptat.

De-a lungul tuturor acelor ani de hrană cerească Babette nu își uitase visele. Se pare că în timpul ultimilor paisprezece ani Babette mâncase un fel de mâncare ce nu se putea găsi în sat: o mâncare absentă, visele ei. Un alt fel de foc ardea înăuntrul trupului ei. Și acum sosise clipa: visele ei vor deveni realitate.

Materiile neprelucrate pentru masă trebuiau aduse de departe.

A călătorit până într-un oraș îndepărtat pentru a face comenzile.

Acum putea; prin har. Avea bani, avea putere.. În trecut își spunea: „Asta e…”; dar acum putea spune: „Dar asta va fi.” Visele ei erau pe care să se adeverească.

Întregul sat s-a oprit să vadă cu mirare procesiunea care mărșăluia pe străzi, purtând lucrurile venite de pe tărâmuri necunoscute: cutii de toate felurile, păsări în colivii și chiar o gigantică broască țestoasă vie. Și știau că nu vor mânca mâncarea lor obișnuită…

Surorile erau speriate. Avea să fie mâncarea aceasta o răsturnare a tot ceea ce crezuseră până acum? În noaptea aceea una dintre ele a avut un coșmar: Babette era o vrăjitoare și ceea ce avea ea pentru ele în cămară era sabatul unei vrăjitoare, o orgie drăcească spre osândirea sufletelor lor. Surorile au strâns comunitatea și i-au împărtășit temerile lor. S-a găsit o soluție. Vor merge la masă și vor mânca tot. Dar, au jurat, nu se vor bucura de gustul nici unei mâncări.

Vor înșela diavolul.

A sosit și ziua cea mare. Focul ardea în bucătărie ca niciodată înainte. Babette se învârtea ca o vrăjitoare, știind exact ce avea de făcut. Fața îi strălucea.

A fost pusă masa.

O față de masă albă, de in, veselă de import, sfeșnice de argint, pahare de cristal. Musafirii au început să sosească. Printre ei, o surpriză, ofițerul de armată de demult, acum general: venise să-și viziteze o mătușă bătrână. Era singurul care ignora jurământul de a nu găsi plăcere în mâncare.

Și banchetul a început.

Vinurile au fost urmate de tot felul de mâncături excelente. Generalul și-a arătat încântarea. Musafirii i-au răspuns vorbind despre toate cele monotone din zonă. Apoi, cea mai grozavă mâncare dintre toate: prepelițe…

„Imposibil”, a spus generalul. „Acest fel se servește doar într-un singur restaurant din Paris. Îmi amintesc.. am fost odată invitat… Când mi-a fost servit felul acesta…”

Dar pe măsură ce mâncau, avea loc o metamorfoză. Magia mâncării era mai puternică decât ideile pe care le aveau în minte. Și încetul cu încetul, în tăcere, o transmutație s-a săvârșit în trupurile lor. Ochii, vocile, cuvintele și gesturile s-au umplut de bunătate și bucurie.

Și s-au întors la copilărie. Când au părăsit casa, băteau din palme într-un cerc mare și cântau cântece de demult…

Cele două surori nu puteau crede minuni. Au năvălit la bucătărie pentru a-i spune lui Babette cât de mult le va lipsi.

„Vă voi lipsi?”, a replicat ea. „Dar n-am de gând să plec…”

„Dar acum ești bogată.”, au spus surorile.

„Nu”, a spus Babette. „Am cheltuit totul pentru ospăț. Banii pe care i-am cheltuit fac într-adevăr prețul unei mese pentru treisprezece clienți în restaurantul în care am lucrat, în Paris…”

Sărmana Babette… Timp de paisprezece ani a gătit și a mâncat doar combinații de pește, făină și lapte. Trăia împreună cu sătenii. Arăta ca una de-a lor. Cu o singură diferență: nu uitase.

Nu trăim doar cu pâine, ci din cuvintele care conțin amintirea unei fericiri trecute, amintire care rămâne în ființa noastră și de la strămoșii noștri.

Acest lucru îmi amintește de o Persoană, Care ne-a arătat că… suntem ceea ce mâncăm.

Avem și noi în viață o Barbette. Cam de 2000 de ani.

Povestea preluată după filmul „Babette’s Feast”.

Share:

Share:

Share:

Share:

Share:

Share:

Share: