D’ale copiilor de preoți (2)

Atât la sat, cât și la oraș, preotul a fost și este una dintre cele mai importante persoane ale comunității. Energia pe care o oferă enoriașilor săi este limitată, se consumă, dar nu se termină niciodată. Una dintre cele mai rapide acumulatoare pe care le are la dispoziție este însăși familia, mai ales copiii acestuia. De aceea, mi-am propus ca în această serie numită „D’ale copiilor de preoți” să cunoaștem câteva mici baterii care se jertfesc asemenea părinților lor și prea puțină lume observă acest lucru.

Pe Georgiana am început să o cunosc acum 2 ani, de când am participat împreună la o tabără de excelență organizată de Departamentul pentru Tineret al Arhiepiscopiei Iașilor. Ca și acum, am simțit sclipirea ei și motivația de a-și împlini visurile sale. De atunci, Georgiana a reușit ceea ce puțin tineri ajung să realizeze: participarea la Olimpiada Națională de Limbă Franceză, obținerea notei 10 la examenul de Bacalaureat și intrarea la Universitatea Strasbourg din Franța.

• Cum e să ai un tată preot?

A fi copil de preot este pentru mine o binecuvântare, pentru că astfel mi s-a oferit șansa să cresc cu o educație religioasă solidă, cu principii și valori morale care mi se par tot mai greu de găsit în societatea actuală. A avea un tată preot este extraordinar și cred că noi, copiii de preot, nici nu conștientizăm întotdeauna cât de important este să ai pe cineva care să se roage pentru tine neîncetat și care să te pomenească la fiecare Sfântă Liturghie. Bineînțeles că nu e mereu ușor, pentru că în familiile de preot apar adesea și ispite, dar cu rugăciune și credință toate greutățile pot fi depășite.

• Ce amintiri plăcute ai alături de tatăl tău?

Asta e o întrebare la care aș putea răspunde într-un eseu întreg, întrucât eu am o relație foarte strânsă cu tatăl meu. Dar ca să nu mă lungesc mai mult decât e cazul, trebuie să fac o mică separare și să îl „divizez” metaforic pe tata în Gabriel Coroamă tatăl și Gabriel Coroamă preotul, căci astfel se împart și amintirile mele cu el. Cele două jumătăți aparțin aceluiași întreg și se completează perfect, formând imaginea armonioasă a tatălui meu.

Cu tata preot am multe amintiri frumoase din copilărie, când mergeam la biserică și mă fascina să îi ascult predica la finalul slujbei, sau când el și mama ne învățau rugăciuni pe mine și fratele meu, sau pelerinajul de acum 2 veri din Israel, care a fost un izvor de liniște pentru suflet. Gabriel Coroamă tatăl e o ipostază pe care simt că nu multă lume o cunoaște, dar de această ipostază se leagă niște amintiri superbe, născute din fapte aparent banale, cum ar fi toate sesiunile de cumpărături cu el și felul în care ne înțelegem din priviri la raionul de înghețată, când ne uităm la documentare pe Netflix sau când el începe să cânte melodii de la Modern Talking în timpul oricărei călătorii lungi cu mașina, spre amuzamentul și mai apoi disperarea întregii familii.

• Cum te-au perceput colegii tăi știind că ești fată de preot? S-au creat stereotipuri la adresa ta?

Din fericire, nu m-am simțit niciodată marginalizată sau tratată urât de către colegi pentru că sunt fiică de preot, poate și datorită șansei de a interacționa la liceu cu oameni deschiși la minte și educați. Știu că, din păcate, există copii de preot care sunt ținta unor atacuri mai mult sau mai puțin directe care se încadrează în stereotipurile de tipul „e copil de popa, sigur are mulți bani”. Îmi pare extrem de rău pentru copiii de preot care au de-a face cu așa ceva des și nu pot decât să îi rog să nu pună la suflet astfel de răutăți gratuite care vin adesea din partea unor oameni needucați sau care au avut o experiență neplăcută cu un preot și, drept urmare, încep să generalizeze.

În cazul meu, a fi fiică de preot m-a ajutat de multe ori să schimb percepția anumitor adolescenți de vârsta mea cu privire la preoți, întrucât după ce interacționau cu tatăl meu îmi spuneau: „Tatăl tău e chiar de gașcă, îmi place de el”.

Ce calități crezi că ai moștenit de la tatăl tău?

Părinții mei sunt niște persoane extraordinare și afirm asta fără nicio urmă de modestie. 😊 Amândoi se completează foarte bine și țin să cred că de la fiecare am moștenit anumite trăsături morale. Dacă ar fi să mă rezum la calitățile pe care le-am moștenit de la tatăl meu, căci aceasta era întrebarea, cred că cea mai importantă ar fi asertivitatea. Tatăl meu e genul de persoană care poate comunica ușor cu oameni din diverse medii sociale și care poate empatiza chiar și cu cei cu care nu e 100% compatibil (în orice context social, nu doar ca slujitor al Domnului). O altă trăsătură ar fi maleabilitatea, pe care aș sintetiza-o pe scurt astfel: când e de muncit, muncim; când e de râs, râdem.

Asemenea tatălui meu, atunci când trebuie să duc la bun sfârșit o sarcină dificilă, îmi concentrez toată atenția asupra acelui aspect, iar atunci când mă aflu într-un context relaxat, nu ezit în a mă simți bine. Ultima parte e strâns legată de o altă calitate a tatălui meu, pe care multă lume îmi spune că am moștenit-o de la el, și anume simțul umorului. Deși este un om foarte profund și trăitor, iar în relația cu Dumnezeu nu lasă loc de negocieri, tatăl meu nu este deloc un om rigid, ci dimpotrivă, reușește mereu să stârnească râsete prin vreo remarcă hazlie.

• Din câte știu ai participat la mai multe olimpiade naționale. Cum este o astfel de experiență?

Așa este, am avut șansa și totodată onoarea de a face parte 2 ani consecutiv din lotul de elevi ieșeni care s-au calificat la Olimpiada Națională de Limba Franceză. Participarea la o olimpiadă națională e o experiență unică, întrucât te formează în spiritul competiției constructive, fiind dovada vie că trebuie să muncești și să depui efort pentru a atinge performanța. De asemenea, cred că ceea ce e cu adevărat remarcabil la o astfel de experiență e felul în care dezvăluie treptat latura profund umană a participanților, care depășește cu mult dorința de a fi primul pe podium. Am legat prietenii frumoase cu alți elevi, nu doar din lotul ieșean, și cu toate că în sala de examen fiecare dădea totul pentru a obține un rezultat favorabil, în afara probelor cu toții ne distram împreună.

O astfel de experiență te modelează enorm, întrucât te învață să câștigi pierzând. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu reușești să obții un loc de podium, simplul fapt că ai ajuns până acolo și că faci deja parte dintre cei mai buni te învață să te bucuri sincer pentru reușita altuia și să îți iei doza de motivație pentru a reuși și tu pe viitor.

• Știu că ai obținut media 10 la Bacalaureat. Felicitări! Care e cheia succesului pentru un 10 perfect?

Mulțumesc! Cred că e mult spus cheia succesului, pentru că nu cred că există o rețetă standard pe care să o urmezi pentru a obține media 10 la Bacalaureat, și nici nu consider că acesta ar trebui să fie scopul unui absolvent de liceu. Eu nu am pornit niciodată cu gândul că trebuie să iau 10 în bac, deși bineînțeles că îmi doream să obțin un rezultat frumos, care să încununeze efortul depus pe parcursul celor patru ani de liceu, iar media 10 a fost cu adevărat ca o recompensă de la Dumnezeu. Am senzația, însă, că uneori ne concentrăm prea mult pe ideea de obține rezultatul perfect și uităm să ne bucurăm de drumul parcurs până acolo.

În ceea ce privește bacalaureatul, cred că diferența între 9,50 și 10 e infimă și ține adesea de starea pe care o ai în timpul probei sau de capacitatea de a te aduna pe moment. De aceea, din punctul meu de vedere, toți cei care promovează acest examen sunt oricum câștigători. Dacă ar fi să definesc, totuși, cheia succesului, consider că scriitorul american Robert Collier sintetizează cel mai bine ce e succesul cu adevărat : suma unor eforturi mici, repetate zi de zi. Din experiența proprie, îi sfătuiesc pe toți cei care vor susține examenul de bacalaureat anul viitor să încerce să fie organizați, să lucreze constant, să învețe logic și, poate cel mai important aspect, să își dozeze efortul. Nu vă petreceți timpul studiind 24/7, e esențial să facem și lucruri care fac bine sufletului.

• Acum ai ales să studiezi mai departe în Strasbourg. Ce specializare ai ales și care este povestea alegerii unei universități din străinătate?

Așa este, răspund cu drag acestor întrebări chiar din camera mea de cămin, de mâine (n.ed. 9 septembrie) urmând să încep cursurile în cadrul Facultății de Științe economice și management a Universității din Strasbourg. În ceea ce privește alegerea de a studia în străinătate, eu cochetam cu ideea de a pleca la facultate în Franța încă de prin clasa a XI-a, fiind pasionată de cultura și limba acestei țări, însă pot spune că totul s-a transformat în certitudine în clasa a XII-a, când am decis că vreau să studiez economie și management pe mai departe. Și, ca să mă ghidez după zicala franțuzească Vouloir c’est pouvoir, m-am înarmat cu multă determinare și credință și mi-am construit de la zero dosarul de aplicare la facultate. Pe lista opțiunilor pusesem mai multe facultăți din Franța pe aceeași specializare, însă recunosc că m-am bucurat enorm să văd că cea din Strasbourg a fost prima care m-a acceptat, întrucât e o facultate extrem de prestigioasă, recunoscută la nivel internațional.

Totodată, eu mereu am considerat că e important ca noi tinerii să trăim la vârsta aceasta (18-20 de ani) experiențe care să ne formeze și să ne modeleze pentru ceea ce urmează să regăsim în viața de adult, iar pentru mine a studia în străinătate nu înseamnă doar a beneficia de o pregătire riguoasă în domeniul care mă pasionează, ci și de a interacționa cu oameni din diverse medii și culturi, de a înțelege mai bine lumea în care trăiesc și, bineînțeles, de a mă responsabiliza. Nu am ales să studiez în altă țară pentru că nu mi-ar plăcea în România (dimpotrivă, eu iubesc România și mă mândresc că sunt româncă), dar simt nevoia să explorez și alte meleaguri, să îmi lărgesc puțin orizonturile.

• De ce crezi că tinerii nu mai simt nevoia de a învăța?

Nu știu dacă ideea e că tinerii nu mai simt nevoia de a învăța, ci mai degrabă cred că își găsesc cu greu motivația de a face acest lucru, și asta pentru că nu reușesc să descopere ce le place cu adevărat. Din păcate, deși nu îmi face plăcere să recunosc, acesta este un mare minus al sistemului de învățământ românesc: se axează excesiv pe teorie, pe noțiuni ce trebuie memorate, iar aplicarea practică a informației prin raportare la realitate lipsește adesea.

Un alt posibil motiv ar fi și faptul că trăim în era tehnologiei, în care găsim orice informație la un clic distanță, și ni se pare mult mai ușor să căutăm informația respectivă online, în loc să batem drumul până la bibliotecă și să ne documentăm singuri. Eu nu sunt contra tehnologiei, atât timp cât e folosită pentru a învăța și a evolua ca individ, însă problema apare atunci când ne ascundem în spatele tehnologiei pentru a masca, de fapt, neștiința și lenea. Dar revenind la ce spuneam anterior, e esențial să descoperi o materie sau un domeniu care te pasionează cu adevărat, iar în cazul acesta nevoia de a învăța redevine firească.

• Ai avut un model/îndrumător în toți acești ani?

Îmi e imposibil să aleg un singur îndrumător, deoarece sunt mulți oameni în viața mea care m-au modelat și datorită cărora am reușit să evoluez. Eu consider că un model e o persoană de la care nu doar că poți învăța ceva bun, dar care te impactează atât de mult încât să vrei să „împrumuți” acel ceva și să îl aplici propriei persoane. În cazul meu, părinții și duhovnicul meu sunt cu certitudine modelele după care mă ghidez mereu, întrucât sunt persoanele care mă cunosc cel mai bine. Și fratele meu este un model pentru mine, deși diferența de vârstă între noi este de doar un an. El este un exemplu de dedicare în domeniul care îl pasionează (filosofia) și acest lucru mă motivează și pe mine mereu să muncesc. De asemenea, sunt numeroși dascăli cu vocație a căror influență a contribuit la parcursul meu, de la doamnele educatoare și învățătoare și până la profesorii din gimnaziu și liceu, de la fiecare am avut ceva util de învățat

• Dacă tot am vorvit de îndrumători, ai un sfânt ocrotitor pe care îl simți că te ajută în momentele grele?

Sfântul meu ocrotitor este Sfântul Gheorghe, al cărui nume îl și port, și pe care îl simt foarte apropiat de sufletul meu. De când eram mică obișnuiam să mă rog Sfântului Gheorghe în fiecare seară, obicei pe care îl am și în prezent. De fiecare dată când traversez o perioadă dificilă sau simt că lucrurile nu se așază așa cum aș vrea eu, mă rog sfântului și întotdeauna primesc răspuns la rugăciunile mele.